După săptămâni de ploi și vreme posomorâtă, într-o sâmbătă dimineață, când soarele pierdut până atunci în norii grei începea să strălucească, am pornit cu încredere spre Bran. Mănăstirea de acolo, despre care auzisem de la un prieten, pictor din Brașov, era obiectivul nostru de atins. Cum am ajuns și ce am găsit acolo vă voi povesti îndată.
Am lăsat câmpia Ploieștilor unde florile de rapiță ne puneau înainte un nesfârșit covor galben și ne-am avântat spre munte. Valea Prahovei nu era aglomerată. Se anunța, cum v-am spus, o vreme însorită. Chiar duhovnicul de la Bran avea să ne confirme că era prima zi mai luminoasă socotind de la Florii încoace, când brănenii avuseseră parte de o ninsoare pe cinste. Zăpada măsurase atunci 30 de centimetri. Acum numai crestele Bucegilor și Leaotei erau colorate în albul imaculat. Mănăstirea, tânără, ființând de doar opt ani, ne aștepta cuminte pe un tăpșan verde, înconjurată de versanți ca de niște metereze care o apărau protector. Eram la 1.000 de metri altitudine. În spate munte, în față munte, pe laturi piscuri înalte: Bucegi, Piatra Craiului, Postăvaru, Măgura Codlei, Leaota. Înainte de a bea o cană cu lapte cald, am stat de vorbă cu părintele Policarp, duhovnicul micii obști de maici de la Șimon-Bran.
Mai multe informații în Săptămânalul Lumina de Duminică.
