Observată cu ochii trupești, Sfânta Cruce are o reprezentare grafică specifică, așa încât foarte greu poate cineva să o confunde cu alte semne convenționale. Cu ochii credinței, însă, semnul Sfintei Cruci poate fi văzut și în creație în diferite și minunate chipuri iar această vedere aduce omului o bucurie care-i inundă sufletul și-l pune în legătură cu Dumnezeu Care Se comunică pe Sine prin Cruce. Părinții apologeți din al doilea secol creștin au experiat această bucurie a Crucii și chiar au ajuns să perceapă întreaga creație ca fiind structurată cruciform.
Contactul sau, mai bine zis, impactul creștinismului asupra lumii antice a fost asemănător cu un cutremur. Într-o societate în care filosofia și cultul zeilor păreau a fi totul, își facea apariția o religie a noutății absolute, o realitate șocantă prin noutate. Dintr-odată, începea a se vorbi de Fiul lui Dumnezeu întrupat, de Sângele și Trupul Domnului, de omul născut din apă și din Duh și menirea lui de a se îndumnezei și de ceea ce nu puteau anticii să admită sub nici o formă: răstignirea lui Dumnezeu pe o cruce, considerată cea mai josnică moarte pe care o poate suferi un om. Sfântul Apostol Pavel precizează corintenilor că „pentru cei ce pier, cuvântul Crucii este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu.” ( I Cor. 1,18), mărturisire ce avea să spulbere scepticismul și rezerva unor creștini în a acorda crucii cinstirea cuvenită, dar care avea să irite pe mulți dintre filosofii păgâni.
Vechii creștini aveau o așa de mare admirație pentru Sfânta Cruce, încât ei o vedeau pretutindeni închipuită, ceea ca a atras nenumărate ironii din partea contemporanilor și, în special, a filosofilor. Împotriva acestora s-au ridicat, în secolul al II-lea d.Hr., așa-numiții apologeți, care s-au dovedit, prin consistența argumentării, adevărați teologi ai Crucii și susținători ai ideii de creație structurată cruciform.
Mai multe informații în Ziarul Lumina.
