Pe când Mântuitorul se afla împreună cu Ucenicii, mai înainte de Pătimirile Sale, le-a făgăduit venirea Preasfântului Duh, zicând: Este de folos să Mă duc Eu; că de nu Mă voi duce Eu, Mângâietorul nu va veni (Ioan 16, 7). Şi iarăşi: Când va veni Acela, vă va învăţa pe voi tot adevărul (Ioan 16, 3).
De aceea, după Învierea din morţi, arătându-Se lor timp de patruzeci de zile, nu necontenit, ci din când în când, gustând mâncare înaintea lor şi înfăţişându-le şi mai lămurit Învierea, în cea din urmă zi, făgăduindu-le multe despre cele privitoare la Împărăţia lui Dumnezeu, le-a poruncit lor să nu se depărteze de Ierusalim, ci să rămână acolo, aşteptând venirea Preasfântului Duh.
Deci le-a poruncit lor să rămână în Ierusalim, ca acolo să se întărească mai întâi propovăduirea Evangheliei, ca nu cumva depărtându-se în locuri străine să poată fi cu uşurinţă defăimaţi; şi pentru că trebuia să se pregătească acolo ca nişte ostaşi, cu armele Duhului, şi aşa să pornească la luptă, pentru propovăduirea Evangheliei.
Iar când a sosit vremea Înălţării, împlinind cuvintele Prorocilor (Cf. Zaharia 14, 4) Mântuitorul i-a dus cu Sine pe Muntele Măslinilor (numit în greceşte Eleon) şi le-a grăit lor despre propovăduirea Lui până la marginea lumii, precum şi despre viitoarea Lui Împărăţie, cea necuprinsă cu mintea, deoarece vedea că şi ei vor să-L întrebe despre cele ce trebuiau să facă.
Şi de faţă fiind acolo şi Maica Sa, a trimis înaintea lor îngeri, ca să le arate înălţarea la cer. Şi, pe când ei priveau, un nor L-a ridicat din mijlocul lor, purtându-L în sus. Şi astfel, înconjurat de îngerii trimişi înaintea Lui, care se întreceau unii pe alţii să ridice porţile cerurilor şi care erau uimiţi de roşeaţa de sânge a trupului şi a veşmintelor Lui (cf. Isaia 63, 1-6), S-a înălţat şi a şezut de-a dreapta Tatălui, îndumnezeind vrajba cea de demult, am fost împăcaţi cu Dumnezeu.
Iar nişte îngeri, în chip de bărbaţi, au stat înaintea Apostolilor, zicând: Bărbaţi galileeni, de ce staţi în mirare, uitându-vă spre cer? Acest Iisus Dumnezeu, pe Care Îl vedeţi cu trup, aşa va vei iarăşi, cu trup adică, dar nu ca mai înainte, în sărăcie şi tăcere, cin înconjurat de îngeri, cu slavă mare, precum Îl vedeţi acum.
Atunci Apostolii, încetând de a mai privi, s-au întors de pe Muntele Măslinilor. Acest munte este foarte aproape de Ierusalim, cam la 2.400 de paşi, adică un drum de sâmbătă, întrucât Moise orânduise în Lege ca numai atâţia paşi să se facă sâmbăta; de altfel, chiar Cortul Mărturiei era departe de tabăra iudeilor, în pustie, numai cu atâţia paşi. De aceea li se îngăduia să meargă sâmbăta acolo, spre a se închina; dar o călătorie mai lungă nu le era îngăduită.
Apostolii, întorcându-se în Ierusalim, s-au urcat în foişorul cel de sus, în care se adunau ei împreună cu femeile mironosiţe şi cu Maica Domnului, stăruind în post şi rugăciune, aşteptând venirea Preasfântului Duh, potrivit făgăduinţei, care avea să se împlinească în ziua Cincizecimii.
Cel ce Te-ai înălţat întru slavă, Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi. Amin.
Cinstitul cap al Sfântului Proroc Ioan Botezătorul a fost îngropat de Irodiada într-un loc ascuns din curtea palatului său. Nu știa de aceasta decât Ioana, soția lui Huza, intendentul (administratorul) lui Irod Antipa, care, după cum arată Sfântul Evanghelist Luca în Evanghelia sa (8, 3), a fost una din femeile mironosițe. Ioana a luat capul proorocului și l-a îngropat în Muntele Eleonului.
După un timp, Inochentie, unul dintre slujitorii de seamă ai lui Irod, și-a cumpărat un loc din Muntele Eleonului, și-a făcut o chilie și s-a retras în ea în chip sihăstresc. Zidind lângă chilie o bisericuță de piatră, a găsit capul Sfântului Ioan, însă imediat l-a îngropat la loc. Inochentie a murit luând cu sine această taină.
După aproape 300 de ani, adică în zilele împăratului Constantin cel Mare (306-337), Sfântul Ioan Botezătorul s-a arătat la doi călugări, poruncindu-le să sape locul și să dezgroape cinstitul său cap, aceasta fiind prima aflare a lui. Pe când călugării se întorceau cu capul proorocului într-un sac, s-au întâlnit cu un olar și i-au dat acestuia să ducă sacul.
Pentru această stare de lenevire a celor doi călugări, Sfântul Ioan a îndemnat pe olar să fugă cu sac cu tot. Ajungând în propria casă, olarul a văzut că se învrednicea de multe binefaceri și știind că acest lucru se datorează prezenței capului Sfântului Ioan Botezătorul, a început să îl cinstească împreună cu familia sa. Simțind că i se apropie sfârșitul, olarul a pus capul proorocului într-o raclă și l-a dăruit surorii sale, sfătuind-o să-l cinstească și să nu-l deschidă până când însuși sfântul îi va porunci.
În acest fel, racla a ajuns din mână în mână în grija unui monah pe nume Eustatiu. Acesta trăia într-o peșteră din apropierea orașului Emesa din Siria. Deși monahul Eustatiu era arian, la peștera lui se făceau minuni, datorită sfântului cap. Eustatiu a fost izgonit din peșteră și trimis în exil. În peștera lui au intrat ulterior niște monahi credincioși, care mai târziu au zidit în apropiere o mănăstire. În anul 452, arhimandritul Marcel, starețul acelei mănăstiri, a aflat capul sfântului în chip minunat, văzând foc mare la peștera de lângă orașul Emesa în timpul cântării psalmilor, aceasta fiind cea de-a doua aflare a Capului Sfântului Ioan, Înaintemergătorul Domnului.
În anul 850, cinstitul cap a fost aflat pentru a treia oară în chip minunat, patriarhul Ignatie ducându-l în Constantinopol, unde a fost așezat într-un loc sfințit. El a fost aflat a treia oară când a ieșit din pământ la Comane.
