În fiecare efort de înțelegere cuprinzătoare a omului și a lumii, în fiecare încercare de a trasa o anumită direcție în mișcarea vieții omenești, într-un fel sau altul, mai devreme sau mai târziu, dar aproape inevitabil, intră în discuție modul în care înțelegem să ne raportăm la Dumnezeu.
Chiar și pentru cei care se declară atei, despărțirea de credință reprezintă foarte adesea o trăsătură definitorie, nota distinctă, afirmată public și cu greutate, însărcinată cu importante mize individualizatoare. Mai departe, cum e și firesc, o anumită raportare la Dumnezeu și înțelegere a Lui antrenează fără îndoială o anumită înțelegere a lumii și o raportare distinctă la ea.
De aceea, se dovedește folositor să zăbovim asupra modului cum ne raportăm la adevărurile credinței și la modul cum înțelegem lumea, cu felurile ei concrete de a ieși în întâmpinarea noastră, prin producțiile ei culturale, prin dispozitivele tehnice, prin obișnuințele de petrecere a timpului liber, dar și prin toate celelalte. În acest cuprins al ofertelor lumii intră desigur și ideologiile, și reprezentările sociale, și felul în care suntem nevoiți să lucrăm, toate constituind până la urmă o matcă în care se plămădesc convingerile și firescul existenței, felul în care gândim și receptăm lumea înconjurătoare. O reflecție cu privire la modul cum ne raportăm la Dumnezeu, la lume și la obișnuințele noastre este importantă, întrucât în legătură cu toate aceste aspecte, se exprimă, se ascute și se întărește spiritul omului, care devine tot mai deschis, mai transparent lui Dumnezeu și lucrărilor Sale în lume, sau dimpotrivă, tot mai opac în raport cu prezența și lucrarea lui Dumnezeu în el și în ea.
Reflectarea aceasta atentă cu privire la lume, la mișcările și dinamica ei este poate cu atât mai potrivită astăzi, când atât de multe coordonate ale vieții au suferit modificări importante. Tehnica și media, economia globalizată și divertismentul au produs deja mutații majore în aproape toate sectoarele vieții: actul medical sau educațional, călătoriile, maniera în care comunicăm, profilul arhitectural, obișnuințele, profesiile, meniul de fiecare zi, formele de recreație și munca propriu-zisă, fiecare în parte și toate la un loc s-au schimbat semnificativ. În multe privințe, deși vorbim despre același om și aceeași lume, avem de-a face cu o viață personală și comunitară care se desfășoară în coordonate noi. Este nevoie să reflectăm la modul cum toate aceste schimbări ne afectează, felul cum ele pătrund în ființa și în mișcarea devenirii noastre.
Cercetarea științifică a vieții interioare și cultura exteriorității
Una dintre realitățile care îndeobște se bucură de mai puțină atenție astăzi, dar care pare să sufere mult de pe urma acestor schimbări, este viața lăuntrică. În mod salutar și cumva paradoxal, multe arii de cercetare științifică și din reflecția filosofică au avut și au în atenție, tot mai pregnant și mai profund în ultima vreme, felul în care tehnica, entertainementul, tehnologiile digitale, cultura de consum, mediatizarea globală a informației, consumerismul și toate celelalte afectează viața interioară.
Pe de o parte, medicina integrativă sau comportamentală, neuroștiințele, psihoterapia cognitiv-comportamentală evidențiază că felul în care ne petrecem viața, atașamentul de care ne bucurăm în copilărie, dar și cel pe care îl oferim semenilor noștri, calitatea experiențelor acumulate în mijlocul naturii înconjurătoare, felul cum înțelegem să ne angajăm în raporturile cu semenii influențează în mod direct dispozițiile și capacitățile cu care ne folosim resursele interioare. Mai mult chiar, pe termen lung, aceste aspecte influențează semnificativ starea sănătății.
Pe de altă parte și într-un mod chiar mai amplu, credința și viața spirituală pot deschide pe om către un nivel chiar mai adânc al interiorității sale, luminate de har, care pune în discuție și organizează toate aceste aspecte concrete ale vieții într-o legătură strânsă cu Dumnezeu.
În felul acesta, este ușor de constatat o întâlnire surprinzătoare între arii de cercetare psihologică și medicală care au în centru coordonatele unei vieți sănătoase și viața creștină.
Atașamentul interpersonal și sănătatea
Tehnica și dispozitivele comunicării au produs o modificare importantă în planul vieții omenești: multă interacțiune între oameni pe fondul unei distanțări treptate, semnificative între ei. Asistăm la o comunicare globalizată, facilitată de dispozitive tehnice performante, dar participăm tot mai puțin la comuniunea cu semenii, la întrajutorarea nemijlocită, la experierea compasiunii în relațiile interpersonale angajate. Iar starea aceasta se resimte între altele în planul sănătății. Sunt reprezentative aici rezultatele medicinei comportamentale. Ample studii longitudinale au scos la iveală, în ultimele decenii, faptul că atașamentul și căldura exprimate în relațiile de familie ne influențează pe termen lung sănătatea, dispozițiile și maniera de receptare a experiențelor de viață.
Studiul Harvard, de exemplu, este edificator. Este vorba de o cercetare care ține seama de date acumulate într-o perioadă de 35 de ani și care a avut în atenție 126 de bărbați sănătoși din clasele de studenți existenți între anii 1952 și 1954. Acestor tineri li s-au distribuit la vremea aceea chestionare de evaluare a sentimentelor care animă relațiile lor cu părinții. După 35 de ani, acelorași persoane li s-a întocmit un istoric medical și psihologic detaliat, pe baza fișelor medicale realizate de-a lungul anilor. Datele au arătat că 91% dintre participanții care au caracterizat relația lor cu părinții ca fiind rece la data chestionarului, fuseseră diagnosticați la vârstă mijlocie cu boli grave (boli coronariene, hipertensiune arterială, ulcer duodenal și alcoolism). Comparativ cu aceștia, doar 45% dintre cei care evaluaseră relația cu părinții ca fiind caldă, cu mama în special, aveau acest gen de afecțiuni. Mai convingător chiar, 100% din participanți, adică toți cei care au evaluat relațiile cu ambii părinți, mama și tata, ca fiind reci, au înregistrat la vârsta mijlocie boli semnificative, comparativ cu doar 47% dintre cei care au avut o relație apropi-ată cu tatăl și cu mama1. „Percepția dragostei în sine, scriau cercetătorii, reduce impactul ne-gativ al factorilor de stres și al agenților patogeni și susține funcția imună și vindecarea.”2
Autorii studiului Harvard afirmă că relațiile pe care le dezvoltăm în copilărie sunt predictori pentru sănătate pe termen lung, tocmai pentru că ele determină în mare parte o anumită organizare a vieții: nutriția, comportamentele sănătoase sau nesănătoase deprinse în copilărie, modalitățile alese pentru a face față situațiilor grele, de exemplu anxietate, furie, ostilitate, depresie, optimism sau valori și practici spirituale3.
Urmele emoțiilor în trup: amprente chimice distincte
Dar nu doar starea sufletească și ambientul afectiv din primii ani de viață decid, pe termen lung, starea sănătății. În general, modul în care înțelegem să relaționăm cu ceilalți și cu noi înșine reprezintă un predictor foarte important pentru sănătate sau boală4. Pe de altă parte însă, trebuie spus că obișnuințele de viață nu au doar un impact fiziologic pe termen lung. Există, desigur, și amprente imediate, care sunt cel puțin la fel de importante. Gesturile pe care le facem, stările sufletești pe care le resimțim mai des își pun o amprentă tot mai apăsată asupra stării de spirit, asupra dispoziției noastre generale. Este bine cunoscut faptul că învățătura tradiției ortodoxe afirmă că rădăcina vieții trupului este în suflet5, motiv pentru care tot ceea ce se întâmplă în suflet se răsfrânge în trup. În felul acesta putem înțelege ceea ce indică astăzi și neuroștiințele, cum că avem parte de o chimie specifică fiecărei emoții imprimate în procesele neurocerebrale, de regimuri distincte de funcționare a creierului și corpului care se structurează și se instalează tot mai bine în fiziologia noastră, pe măsură ce o stare emoțională, conduită interioară, o reacție de moment sau un comportament sunt tot mai des sau intens trăite.
Cu timpul, și ca urmare a fiecărei stări emoționale mai pregnante sau mai îndelungate, în noi se imprimă dispoziții, stări de spirit, obișnuințe care ne călăuzesc reacțiile și tipare cognitive prin intermediul cărora receptăm și judecăm lumea. Un anumit stil emoțional, un anumit profil, marcat mai mult sau mai puțin de bucurie sau irascibilitate, de blândețe sau depresie, de bunătate sau violență, lasă urme tot mai pronunțate în starea noastră de fond. „Ce faci, te face”, exprima, într-o vorbă concentrată, vrednicul de pomenire părintele Teofil Părăianu!
Ei bine, dacă ar fi să vedem, prin prisma datelor din cercetarea neuroștiințelor actuale, toate implicațiile acestei apoftegme, prelungirile ei în cât mai multe aspecte ale vieții, ar trebui să spunem că nu doar ceea ce facem cu mâinile și cu trupul nostru ne face, ne determină într-un anumit mod felul nostru de a fi, ci și ceea ce facem cu gândul! Și gândurile ne schimbă într-un mod decisiv dispoziția minții, felul ei de a primi și judeca lumea și fiecare situație în parte. Sfântul Petru Damaschinul observă lucrul acesta, că „mintea se preface după forma fiecărui lucru pe care îl primește și se colorează după chipul lucrului cunoscut de ea”6.
Adevărul de credință configurează întreaga viață a omului
Rezultatele investigațiilor neuroștiințifice au găsit multe corespondențe între aceste feluri distincte de a gândi și simți, prezente în mod obișnuit în gândirea și în emoțiile noastre, și anumite arii neurale. Aceasta înseamnă că fiecare mod de a simți, cu care ne obișnuim, și fiecare fel de a privi și de a gândi realitatea, pe care le întrebuințăm în viața de zi cu zi, corespunde unui tip de funcționare a creierului și consolidează în creier anumite arii, anumite conexiuni. O carte recent apărută la noi, al cărei autor Richard Davidson este chiar unul dintre pionierii cercetărilor neuroștiințifice cu privire la experiențele vieții spirituale, oferă dovezi privind anumite tipare de emoționalitate și gândire care corespund unor urme specifice în structurile cerebrale7.
Sufletul, am putea spune într-o lectură teologică, lasă urme în trup! Faptul că asceza se imprimă în trupul și în chipul unui cuvios este o realitate antropologică de nătăgăduit. Tot așa cum mâinile unui pictor deprind, deodată cu manualitatea fină, solicitată de efortul lui creativ, o fragilitate și o agerime specifice, o suplețe și finețe speciale, o anumită măiestrie a mișcărilor care devin, odată cu trecerea timpului și cu exersarea lor repetată, tot mai capabile să transporte, să plasticizeze ideea în linii și culoare. Cercetările neuroștiințelor descoperă astăzi, într-un mod convergent, că experiențele repetate, pe care le alegem, pe care le urmăm, se imprimă în funcțiile noastre cerebrale, afectând maniera în care gândim și simțim, felul în care ne reprezentăm binele și frumosul, cuprinderea și rezoluția sensibilităților și judecăților noastre.
În fine, și cumva firesc dacă ținem seama de cele spuse până acum, unele rezultate experimentale scot la iveală faptul că modul în care credem sau în care respingem existența lui Dumnezeu sculptează urme adânci în viața interioară, lăsând amprente distincte chiar și în funcționalitatea creierului. Prin urmare, ateismul sau credința, felul în care ne raportăm la și credem în Dumnezeu se fixează inevitabil, la fel ca orice altă convingere tare, într-o sumedenie de articulații ale gândirii, în emoționalitate și comportament, în felul cum ne făurim viața.
Mai general, „…felul cum ne reprezentăm mental Întâia Ființă, pe Dumnezeu cel Fără de Început, se răsfrânge în toate manifestările vieții noastre”8. Fiecare mod de înțelegere și mărturisire a lui Dumnezeu, la fel cum și negarea sau ignoranța în raport cu adevărul de credință și existența Lui, se imprimă adânc în celelalte aspecte ale vieții: în expresiile culturale, în maniera în care ne raportăm la lumea înconjurătoare, în felul în care înțelegem să folosim timpul liber, în tăria și expresiile concrete pe care le primește atașamentul față de valorile morale, în angajamentul relațiilor interpersonale și, desigur, în lucrarea cultivării virtuților. Așadar, o bună parte din edificarea de sine, și până la urmă întreg conținutul vieții noastre interioare, deodată cu locul pe care îl acordăm lumii și ofertelor ei ajung toate să depindă de felul cum îl înțelegem pe Dumnezeu.
Note: 1 †‘V. L. G. Russek și G. E. Schwartz, „Perceptions of parental caring predict health status in midlife: a 35-zear follow-up of the Hravard Mastery of Stress Study”, în rev. Psychosomatic Medicine, 1997, 59 (2): 144-149 și D. Funkenstein, S. King și M. Drollete, Mastery of Stress, Cambridge MA: Harvard University Press, 1957. Mai multe despre multe alte rezultate de acest fel, în Dean Ornish, Dragoste și supraviețuire, Curtea Veche, București, 2008.
2 †‘Dean Ornish, op. cit., p. 59.
3 Ibidem, p. 64.
4 Ibidem, p. 85.
5 †‘Pr. Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1996, p. 261.
6 †‘”Învățături duhovnicești”, în Filocalia românească, vol. 5, Editura Harisma, București, 1995, p. 106.
7 †‘V. Richard J. Davidson, Creierul și Inteligența Emoțională, Editura „Curtea Veche”, 2013.
8 †‘Arhimandritul Sofronie, Nașterea întru Împărăția cea neclătită, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, p. 19.
(Articol publicat în săptămânalul Lumina de Duminică din 29 septembrie 2013, semnat de Diac. dr. Adrian Sorin Mihalache)
