Cazul episcopului Teofil Herineanu al Clujului, fost greco-catolic și revenit la 1948, este puțin cunoscut în istoriografia bisericească, în special postdecembristă. Încă de la alegerea sa în 1949 pe scaunul de la Roman, la sugestia autorităților comuniste, care voiau să manifeste un gest de bunăvoință față de greco-catolicii reveniți la Ortodoxie, acest tânăr ierarh a fost privit cu neîncredere de către episcopii ortodocși, în frunte cu patriarhul Justinian. A fost privit cu neîncredere fie pentru faptul că provenea din rândul foștilor greco-catolici, fie pentru că se credea că regimul comunist nu va dura și că întreaga situație bisericească creată după 1948 se va răsturna. Însă, cu timpul, mult-rugătorul Teofil al Romanului și-a câștigat încrederea fraților săi în slujire, fiind apreciat pentru atitudinea sa demnă în relațiile cu factorii politici. După 1956, el a fost ales ca eparhiot al Clujului într-o perioadă în care greco-catolicii rezistenți se manifestaseră public pentru recunoașterea Bisericii lor. Teofil Herineanu a fost omul dialogului, al comportamentului echilibrat în raport cu autoritățile statului și greco-catolicii care își păstrau confesiunea, unii dintre aceștia fiind cooptați la Centrul eparhial. Cu toate acestea, brațul înarmat al partidului, Securitatea, supraveghea și propunea conducerii superioare măsuri împotriva ierarhului clujean. De pildă, în 1962, Nicolae Pleșiță, șeful Securității Cluj, ordona „strângerea de informații compromițătoare în vederea înlăturării din scaunul episcopal” a lui Teofil Herineanu. Securitatea veghea la consolidarea regimului.
Presiunile la adresa sa erau atât de mari, încât, la 28 mai 1971, îi spunea împuternicitului de culte Țepeș Hoinărescu să transmită președintelui consiliului popular județean și secretarului comitetului executiv județean următoarele: „Eu la cea mai mică aluzie ce mi se va face voi consimți să mă retrag și să cer Sfântului Sinod pensionarea. Vă rog să le comunicați că eu nu voi face nici un fel de opoziție sau obstrucție în asemenea situație, după cum știți că au făcut vlădicii Vasile Lăzărescu și Valerian Zaharia”. Motivele detaliate de episcop și sintetizate de împuternicitul de culte într-un raport erau: „În Cluj și în eparhie circulă zvonuri potrivit cărora i se pregătește plecarea din partea statului; că știe că dl Emil Bodnăraș șresponsabilul de culte din PCR ț a solicitat dosarul episcopului Valerian în vederea avizării destituirii lui și acesta nu știa nimic; la fel se pregătea și debarcarea lui Lăzărescu, și acesta nu știa nimic; el nu vrea și nu așteaptă până când organele de stat și de securitate îi vor întocmi dosarul pe care să-l înainteze la conducere în vederea avizării dislocării lui; că este mult mai înțelept să plece el când i se va face o cât de mică aluzie, decât să facă greutăți; cel mai înțelept lucru este ca un episcop să se retragă din timp, așa după cum și el înțelege că este cel mai bine; că el are nevoie de reculegere pentru a se pregăti pentru cele veșnice, or, în scaun fiind, la conducerea unei episcopii, el nu se poate reculege și pregăti; că în centrul eparhial s-au făcut proorociri că și el va pleca: «Și eu nu vreau să se împlinească proorocirea»”.
În continuarea raportului către departament, împuternicitul adăuga că, în timpul acestui dialog, „episcopul a fost foarte calm, și nu aparent, a vorbit cu seninătate, mult optimism și dezinvoltură, nedesprinzându-se nici un moment vreun regret în cazul unei eventuale plecări din funcție. A lăsat să se înțeleagă că l-ar avantaja o asemenea situație”.
Totuși, episcopul Teofil Herineanu avea să rămână în funcție. Probabil pentru faptul că el reprezenta preoțimea revenită la Ortodoxie la 1948 și mai ales că ocupa unul dintre cele mai importante scaune episcopale din Ardeal, atunci autoritățile au considerat că nu este oportună înlăturarea sa. (Articol realizat de Adrian Nicolae Petcu și publicat în „Ziarul Lumina” din data de 20 februarie 2013)
