Răbdarea curăță, preface și înnoiește sufletul…
Duhul răbdării este a doua sămânță (prima fiind smerenia), care crește pe ogorul curăției. Căci dacă omul se smerește și-și recunoaște păcatele, își dă seama că este vrednic de nenumărate pedepse din partea lui Dumnezeu și nu numai de pedepse pământești, ci și de muncile veșnice, ca o slugă leneșă care nesocotește poruncile Domnului său. Și rabdă cu bucurie toate necazurile, suferințele și încercările, fiind încredințat de cuvântul Domnului că„în lume necazuri veți avea” (Ioan 16, 33) și „cu multe suferințe trebuie să intrăm în împărăția lui Dumnezeu” (F. Ap. 1, 22); numai „cine va răbda până la sfârșit, acela se va mântui” (Matei 24, 13).
Sfinții Părinți, îndemnându-ne cu cuvântul apostolesc că pătimirile de acum nu sunt vrednice de slava pe care a gătit-o Domnul celor ce-L iubesc pe Dânsul ne îmbărbătează cu făgăduința că puțină este osteneala și veșnică odihna” (Cuv. Moise).
Răbdarea curăță, preface și înnoiește sufletul, precum zice un părinte din Pateric: „Ceara de nu se va înfierbânta în foc ca să se înmoaie, nu se va putea întipări pecetea ce se pune pe ea; tot așa și omul: de nu va fi muiat de fierbințeala focului necazurilor, ostenelilor, bolilor, suferințelor și ispitelor, nu se poate întipări într-însul pecetea Sfântului Duh”.
(Protos. Petroniu Tănase, Ușile pocăinței, Editura Trinitas, p. 50-51)