„Doar în limba ta durerea poți s-o mângâi”

Au trecut cinci ani de când Grigore Vieru a plecat să-și continue poemele în ceruri. Devenit de multă vreme un simbol al încercării de renaștere spirituală și națională în Basarabia postbelică, cum afirma criticul literar Eugen Simion, el și generația sa reprezintă pentru această provincie românească ce a simbolizat generația lui Goga pentru Transilvania. Poezia sa respiră mesianism. Pentru Vieru cuvântul devine apel, esență a unei gândiri focalizate, grefată pe acele elemente ce intră în componența valorilor care includ țara, neamul, vatra.

Născut în anul 1935, când bolșevismul stalinist se instaura în Basarabia sub pretextul echității sociale și al civilizației, poetul vorbește despre primii ani ca o perioadă deși săracă, totuși fericită și demnă. „Copilăria mi-a fost desculță. Dar nu m-am jeluit niciodată de asta. Am secerat desculț și porumbul nostru, pe pământulețul nostru, am cules desculț strugurii tămâioși din viișoara noastră, nici ea prea întinsă. N-am argățit la nimeni pentru că este o rușine să argățești. La noi numai bețivanii și leneșii care-și vindeau pământul argățeau. Pământul, atât cât l-am avut, ne-a hrănit prin dărnicia și cumințenia sa, la fel prin osteneala mâinilor noastre”.

Mai multe detalii în „Ziarul Lumina”.

Comentarii Facebook


Știri recente