Cuvânt la 25 Decembrie, ziua nașterii Domnului nostru Iisus Hristos
” Dacă s-a născut Iisus în Betleemul Iudeei,
în zilele lui Irod împărat, iată Magii de la Răsărit
au venit în Ierusalim, zicând: Unde este împăratul
Iudeilor cel ce s-a născut? (Mat. 2, 1-2).
Trebuie multă osârdie și rugăciune, spre a putea înțelege după cuviință această Evanghelie. Cum au putut oare Magii (înțelepții de la Răsărit) să afle de la stea, că Hristos este împăratul Iudeilor? Căci el nu era împăratul vreunei împărății pământești, precum El a zis către Pilat: „împărăția mea nu este din lumea aceasta” (Ioan. XVIII, 36).
Și El nu avea nimic pe lângă Sine, care să arate o împărăție, nici un lancier și scutier, nici cal și asini, sau altceva de asemenea; mai vârtos El ducea o viață nevoiașă si săracă și avea pe lângă sine doisprezece oameni mici. Și dacă acei înțelepți știau, că El este împărat, pentru ce au venit la Dânsul?
Ce i-a hotărât la aceasta, și ce bunătăți puteau ei nădăjdui de la cinstirea unui împărat atât de depărtat de patria lor? Chiar dacă El vreodinioară s-ar fi făcut împăratul lor, totuși ei n-ar fi avut temei să urmeze așa. Dacă El s-ar fi născut într-un palat împărătesc și în ființa de față a împăratului, tatăl său, ar putea cineva zice, că ei au cinstit pe fiul cel nou-născut, pentru ca să îndatorească pe tatăl și prin aceea să-și câștige o mare favoare la dânsul. Dar acum, când ei nu așteptau, ca El să fie împărat al lor, ci al unui popor străin și depărtat, și acum când el încă era copil, – pentru ce au întreprins ei o așa de mare călătorie, și ii aduc daruri, mai ales când toate acestea trebuiau să le facă cu primjedie?
Căci Irod s-a înspăimântat, când a auzit aceasta, și tot poporul s-a înspăimântat, auzind de la dânșii acestea. Tu zici, că ei tocmai n-au prevăzut, că acesta este mai primejdios. Insă acesta nu este drept. Căci ei chiar de ar fi fost foarte neștiutori, totuși ar fi știut, că cine se duce într-un sat, unde domnește un împărat, si acolo vorbește astfel, și propovăduiește pe un alt împărat, decât pe acel ce o cârmuiește, se expune la mii de primejdii de moarte.
Si pentru ce cinstesc ei pe un prunc încă în fașă? Dacă ei ar fi făcut aceasta unui vârstnic, ar putea cineva zice, că s-au expus primejdiei întru nădejdea ajutorului lui, măcar că ar fi cea mai mare nebunie, ca un persan, un străin, care nu are nimic comun cu poporul iudeu, să-și lase patria, țara sa și rudeniile și să voiască a se supune unei împărății străine.
Dacă acestea sunt destule nebunii, apoi cea următoare este și mai mare. Care? Aceea că ei, după ce au făcut o călătorie așa de mare, s-au înfățișat stima lor și au adus totul în neliniște, așa de repede s-au întors iarăși la urma lor. Ce semne au văzut ei îndeobște despre vrednicia împărătească?
O colibă și o peșteră și un copil în fașă și o mamă săracă. Și cui au adus ei daruri, și pentru ce? Era oare vreo lege sau obicei, de a cinsti așa pe principii nou-născuți îndeobște. Sau ei cutreierau toată lumea, spre a cinsti înainte de suirea pe tron pe toți aceia, despre care ei știau, că din starea de jos au să se înalțe pe tron? Aceasta nu o va adeveri nimeni. Și pentru ce au adus ei cinstirea lor. Dacă pentru timpul de față, atunci ce puteau ei aștepta de la un prunc și de la o mamă săracă? Era deci cu privire la viitor, apoi de unde știau ei, că copilul acel cinstit de dânșii încă în fașă, își va aduce aminte de cele de demult întâmplate? Iar dacă mama trebuia să aducă aminte de acestea, atunci ei mai degrabă trebuiau să se aștepte la pedeapsă, decât la cinste, căci ei au aruncat pruncul într-o primejdie atâta de mare. Căci Irod înspăimântat de dânșii a căutat pruncul și a uneltit asupra vieții lui.
Cine face undeva cunoscut despre un om particular, că odinioară va fi împărat, acela nu face altceva, decât a trăda la moarte pe acel om și scoală asupra-i mii de lupte. Vezi, cât de multe necuviințe se ivesc, când purtarea acelor oameni din Răsărit se judecă după chipul omenesc cel obișnuit, încă s-ar putea aduce la acesta mai multe și mai vederate. Dar pentru ca să nu încurcăm lucrul, grămădind gândire peste gândire, să pășim acum la dezlegarea întrebării puse și să începem cu steaua.
Căci dacă noi vom ști, ce stea era aceasta, și de ce fel, și de era ea una din cele multe, sau una cu totul deosebită de celelalte, și de era ca o adevărată stea, sau numai se părea ochilor a fi stea; atunci noi ușor vom pricepe și toate celelalte, însă de unde vom afla noi acestea?
Din Sf. Scriptură. Cum – că aceasta nu era o stea dintre cele multe, ba mai vârtos, cum ni se pare, nici nu era o stea proprie, ci era o putere nevăzută, care numai luase o formă de stea, aceasta o cunoaștem înainte de toate din cursul său. Căci într-adevăr nu este nici o stea, care să aibă astfel de drum. Soarele, luna și toate stelele îndeobște merg de la răsărit la apus, iar aceasta mergea de la miază-noapte spice miază-zi, căci așa este pusa Palestina în privire către Persia.
A doua dovadă este luată de la timp, căci ea nu s-a arătat noaptea, ci in mijlocul zilei, pe când lucea soarele. Ea nu putea să fie o stea, ba încă nici luna, care covârșește pe toate stelele.
Când vin razele soarelui, ea îndată se face nevăzută, însă acea stea prin” covârsirea strălucirii sale, biruia chiar razele soarelui și era mai strălucita decât el.
Al treilea aceasta se vede din năpraznica ei ivire și ascundere. Ea s-a arătat și i-a dus pe cale până la Palestina; iar când au ajuns ei la Ierusalim, ea s-a ascuns. Când ei, după despărțirea lor de Irod, voiau, iarăși să meargă mai departe, ea li s-a arătat din nou, și aceasta nu era mișcarea unei stele, ci a unei puteri foarte mari.
Ba încă ea nu avea un curs propriu, ci unde trebuiau să meargă ei, acolo mergea și ea; toate întocmindu-le după trebuință, ca acel stâlp de nor, care le poruncea taberei Israiltenilor acum a se opri, acum a merge mai departe (Eșir. XIII, 21).
Al patrulea, răspuns dorit se va vedea lămurit din felul și chipul, cum ea s-a arătat; căci ea nu a rămas sus în cer, spre a arăta locul, – și ei așa nici n-ar fi putut cunoaște locul, – ci s-a pogorat jos, spre a face aceasta.
Voi știți că o stea nu poate să arate un loc așa de mic, precum este o colibă, ba încă o colibă ce era trebuitoare pentru trupul unui așa de mic prunc. Aceeași este și cu luna, care totuși era mai aproape de noi, decât stelele. Deci spune mie, ar fi putut steaua să arate un loc atât de strâmt al unei peștere și colibe, dacă ea nu s-ar fi pogorât din înălțimea sa, și nu s-ar fi pus tocmai deasupra corpului pruncului.
Aceasta arată și Evanghelistul, când zice: „Iată steaua mergea înaintea lor, până a venit și a stat deasupra, unde era pruncul” (Mat. II, 9). Vezi, cât de multe dovezi vorbesc despre aceea, că această stea nu era dintre cele obișnuite?
Dar pentru ce s-a arătat ea? Spre a mustra tâmpirea iudeilor, si a lua nebunilor orice pricinuire spre dezvinovățirea lor. Adică fiindcă cel ce s-a pogorât pe pământ avea să desființeze întocmirile cele vechi și să cheme toată lumea la cinstirea sa, și trebuia să fie cinstit pretutindeni pe pământ și pe mare, de aceea el îndată de la început deschide păgânilor ușa, pentru ca prin cei străini să lucreze asupra poporului său.
De vreme ce ei când auzeau pe prooroci necontenit vorbindu-le de venirea lui Iisus, nu le da multă ascultare, de aceea el a iconomisit, ca să vină străinii dintr-o țară depărtată, ca să caute pe împăratul iudeilor, pentru ca aceștia mai întâi din gura perșilor să afle ceea ce nu voise a cunoaște de la prooroci, și pentru ca ei, când din nou se vor împotrivi, să le lipsească orice fel de dezvinovățire.
Căci ce trebuiau să zică acum aceia, care după atâtea proorocii n-au cunoscut pe Domnul, când au văzut că Magii L-au cunoscut și L-au cinstit după arătarea unei singure stele?
Ceea ce a făcut el în privire către Niniviteni, când le-a trimis pe Iona, a făcut el și cu Magii: i-a deșteptat prin stea spre rușinarea iudeilor.
De aceea și zice el: „Ninivitenii se vor scula și vor osândi (pe iudei), și împărăteasa austrului se va scula și va osândi pe neamul acesta” (Mat. XII, 41 urm.), căci aceia, Ninivitenii, au crezut pentru mai puțin, iar aceștia, iudeii, n-au crezut nici pentru lucruri mai mari.
Insă pentru ce a adus el pe Magi tocmai prin o astfel de arătare? Pentru ce nu le-a trimis el prooroci? Magii n-ar fi ascultat de prooroci iudei. Pentru ce nu le-a trimis un glas de sus? Ei n-ar fi ascultat de acesta. Dar nu putea să le trimită un înger? Poate că ei și pe acela l-ar fi trecut cu vederea.
De aceea Dumnezeu a lăsat toate acestea la o parte și i-a chemat prin ceva potrivit cu dânșii (Magii erau cu deosebire pricepuți în știința stelelor), făcându-le pogorământ, și le-a arătat o stea mare și neobișnuită, spre a-i aduce în uimire prin mărimea și frumusețea acestei arătări, și prin felul și chipul cursului ei.
Urmând aceasta Pavel a luat prilej de la altarul cel de la Atena, spre a vorbi către păgâni și a adus mărturia vechilor poeți.
Dimpotrivă către iudei el a vorbit despre tăierea-împrejur, și la cei ce trăiau sub lege a început învățătura sa pornind de la jertfe.
Fiindcă fiecăruia este iubit ceea ce se potrivește cu dânsul, de aceea și Dumnezeu se dirijează după aceasta și după aceasta se dirijează și oamenii, pe care El i-a trimis pentru mântuirea lumii.
Magii îndată au urmat stelei, iudeii dimpotrivă niciodată n-au crezut propovăduirile proorocilor.
Dar pentru ce Evanghelistul ne dă încă și timpul și locul nașterii lui Iisus, zicând: „în Betleem și în zilele lui Irod împăratul”? Pentru ce înseamnă el chiar și vrednicia acestuia? Acesta din urmă, pentru că a mai fost un Irod, care a ucis pe Sfântul Ioan Botezătorul; însă acesta a fost tetrarch, iar nu împărat. Iar locul și timpul ni-l dă, pentru ca să ne aducă aminte de proorocirile cele vechi. Una dintre acelea este a lui Micheea, și zice: „Și tu Betleeme pământul Iudei nicidecum nu ești mai mic între Domnii Iudei” (Mich. V, 2). Alta este de la Iacov, care arată timpul, când zice: „Nu va lipsi domnul din Iuda și povățuitor din coapsele lui, până va veni cel ce s-a gătit, și acela este așteptarea neamurilor” (Fac. XLIX, 10).
Insă noi trebuie să cercetăm încă, de unde Magii au venit la socotința, că steaua însemna nașterea lui Mesia, și ce i-a îndemnat la aceasta?
Aceasta nu mi se pare mie a fi un lucru numai al stelei, ci trebuie să fi fost și al lui Dumnezeu, care mișca sufletul lor, precum a făcut și cu Kyr, când a lucrat, ca acela să slobozească pe iudei din robia Babilonului (Kyr regele perșilor a surpat împărăția Babilonului, a unit-o cu a perșilor, și a eliberat pe iudei, care erau în robia babilonică.).
Insă Dumnezeu a făptuit aceasta nu așa, ca să ridice voia cea slobodă, încă și când El a chemat pe Pavel prin un glas de sus, a vederat pe cât harul său, pe atâta și ascultarea lui Pavel. Dar pentru ce n-a dat el această descoperire tuturor Magilor? Pentru că nu toți ar fi crezut; iar aceștia erau mai gata decât alții. Mii de cetăți au pierit, și numai la Niniviteni s-a trimis proorocul. Și erau pe cruce doi tâlhari, dar numai unul s-a mântuit.
Socotește mai departe fapta bună a acestor magi, nu că au venit, ci că ei au fost sinceri. Ei cu toată sinceritatea numesc lui Irod pe călăuzul ce îi conducea (steaua), și lungimea căii lor. Ei arată o mare sinceritate. „Noi am venit, zic ei, ca să ne închinăm Lui”, și nu s-au temut de mânia poporului și de tirania regelui. De aceea eu cred, că ei erau dascălii poporului lor. Dacă ei nu s-au oprit pe sine de la această propovăduire în Ierusalim, cu cât mai mult curaj vor fi vorbit ei despre aceasta în patria lor.
Irod s-a înspăimântat și tot Ierusalimul cu dânsul. Irod – firește, pentru că era rege, și se temea pentru sine și pentru familia sa, dar de ce locuitorii din Ierusalim, cărora încă de demult se proorocise despre dânsul, ca despre mântuitorul și slobozitorul?
Așadar pentru ce s-au înfricoșat, ei? Pentru că ei și acum tot așa gândeau, ca și altă dată, când batjocoreau pe Dumnezeu bine-făcătorul, și măcar că gustase o slobozenie slăvită, doreau cărnurile Egiptului, în spaima lor ei nu vor nici măcar să vadă ceea ce s-a întâmplat, ei nu însoțesc pe Magi, nu-și dau nici o osteneală.
Ei sunt pe o mare treaptă potrivnici și totodată trândavi. Pe când ei trebuia să salte de bucurie, că împăratul s-a născut la dânșii, și el a adus acolo pe perși, și că ei vor supune loruși toate neamurile, când se va începe domnia împăratului celui nou, – nici prin aceasta nu s-au făcut mai buni, măcar că nu de mult se slobozise din robia perșilor.
Ei ar fi trebuit să gândească, dacă perșii de pe acum se tem de împăratul nostru, cu cât mai vârtos se vor teme, când el va veni în vârstă, și viitorul nostru este mai strălucit, decât al tuturor celorlalte popoare. Ei însă nu gândeau nimic din toate acestea, așa de mare era răutatea și dormitarea lor.
Aceste două pricini trebuie noi cu îngrijire să le depărtăm din sufletul nostru, și cel ce vrea să se lupte împotriva lor, trebuie să fie mai iute decât focul. De aceea zice Hristos: „foc am venit să arunc pe pământ, și ce altă vreau, decât ca să se aprindă?” (Luc. XII, 49).
De aceea și Sf. Duh s-a arătat în chip de foc.
Noi însă suntem mai reci, decât cenușa, și mai ologi decât mortul.
Ganditi însă la cei dintâi credincioși, care au defăimat banii si averea si toate grijile cele vremelnice și cu totul s-au afurisit lui Dumnezeu.
Acesta este felul focului celui duhovnicesc, el nu sufera nici un dor de cele pământesti, ci aprinde în noi o dragoste cu totul alta.
Cel ce este plin de aceasta, chiar de ar trebui sa se lepede de averea sa, de traiul cel bun si de slavă, ba chiar de s-ar cere a-si da si viata , toate acestea le va face cu o vointa gata. Căci când intra intr-un suflet căldura acestui foc, el alunga de acolo toata ologia, si face pe acela, pe care il umple, mai usor decat pana, si el va pretui putin toate cele pamantesti.
Dimpotrivă el va petrece într-o zdrobire permanentă; va vărsa râuri de lacrimi, și din ele va scoate o mare bucurie. Căci nimica nu ne unește așa de strâns cu Dumnezeu, ca astfel de lacrimi. De aceea zice Hristos: „fericiți cei ce plâng”. (Mat. V, 9).
Iudeii ar fi trebuit să meargă înaintea tuturor altora întru cinstirea nou-născutului împărat, dar ei au defăimat harul făcut lor, și pentru aceea s-au întâmplat cele dimpotrivă.
Magii ar fi trebuit să vină nu mai înainte decât iudeii, cei atât de depărtați, nu mai întâi decât locuitorii cei din apropierea Betleemului, cei ce până acum nu auzise nimic despre acest lucru trebuiau să vină nu mai înainte, decât cei crescuți între prooroci.
Dar fiindcă aceștia din urmă n-au cunoscut norocirea lor, de aceea perșii au întrecut pe locuitorii Ierusalimului.
Pe când iudeii dormeau, Magii au trecut înainte.
Așadar lor să le urmăm noi.
Să ne depărtăm de păgânătate, pentru ca să vedem pe Hristos, precum și ei s-au depărtat de patria lor cea păgânească, spre a-L vedea pe El.
Să părăsim lucrurile cele pământești, ca și Magii, care, după ce au părăsit Persia, au văzut pe soarele dreptății.
Așadar lasă toate și aleargă la Betleem.
De ești păstor si te vei duce acolo, vei vedea pruncul în colibă.
De ești împărat, și nu te duci acolo, și porfira nu-ți va folosi nimic.
De ești înțelept, și aceasta nu te poate împiedica, de a te duce acolo și a te închina fiului lui Dumnezeu; căci aceasta foarte bine se potrivește cu înțelepciunea, însă păzește-te, ca să nu zici ca Irod numai la arătare: „Și eu voiesc să merg să mă închin lui”, iar cu fapta să voiască a-l omorî.
Lui se asemănă toți cei ce primesc Sfintele Taine cu nevrednicie, căci ei, zice Apostolul: „păcătuiesc în trupul și în sângele Domnului” (I Cor. XI, 27). Ei au într-nșii un tiran, care se împotrivește mesei lui Hristos, și este mai cumplit, decât Irod, adică Mamona.
Iar noi, când avem aur, să-l jertfim lui Hristos.
Dacă acei varvari (străini) au adus lui daruri spre cinste, apoi cine esti tu daca niciodata nu ajuți pe un nevoias?
Dacă aceia au făcut o cale atât de departata, spre a vedea pe nou-nascutul, apoi ce dezvinovățire poți tu aduce, tu, care niciodată nu poți merge câțiva pași, spre a cerceta pe un bolnav?
Aceia au dus aur, si tu nu dai nici măcar pâine.
Aceia s-au bucurat când au văzut steaua, iar tu vezi pe Insusi Hrostos în persoana saracului si a golului, și nu te misti.
Care dintre noi, cei ce am primit de la Hristos mii de binefaceri, a făcut de voia sa un asemenea drum, ca acei varvari, sau mai drept, ca acei prea înțelepți între cei înțelepți? Ce zic eu, un drum așa de mare?
Multora li se pare prea departe a pune câțiva pași până la Biserică, spre a vedea pe Domnul în peștera cea duhovnicească; dar lor nu le lipsește puterea de a merge, când este vorba despre afaceri lumești, sau despre teatru, despre parăzi si despre petreceri. Nu merită oare acesta pedeapsă și dojană?
