Personal, subiectiv, pentru fiecare creștin, Duminica Crucii este un „astăzi” spiritual permanent, este un moment sublim de comuniune cu Hristos, de redescoperire prin sărutarea și închinarea la Sfânta Cruce a vieții Raiului ca „fericirea cea dintâi”, de lepădare de egoismul propriu și de patimile prin care diavolul pune stăpânire pe om, întunecându-i orizontul de viață și lucrare spre mântuire. Este o zi de chemare la purificare și iluminare prin aducere aminte de idealul sfințeniei, al bucuriei vieții în Hristos. Textul liturgic vorbește de dobândirea „Harului Crucii”, lemnul sfânt ce amintește de pomul vieții din Raiul primordial, fiind și cel ce sfințește sufletele și trupurile noastre cu puterea lui Hristos Cel răstignit pe acesta, totodată păzind pe creștini de „vătămarea potrivnicilor”. Crucea este „întărirea Bisericii, puterea împăraților, lauda monahilor și mântuirea tuturor” prin faptul că luminează sufletele și inimile „cu dumnezeiescul har al Celui ce S-a pironit pe ea, a surpat puterea vicleanului și a ridicat blestemul” (Utrenia, Laude).
Ochii ațintiți asupra lui Hristos „începătorul și plinitorul credinței” (Evrei 12, 2) înseamnă a-L vedea spiritual pe Hristos pe crucea însângerată de Sângele Său dumnezeiesc cu care ne-a spălat de păcate și ne-a izbăvit de moarte. De aceea, vederea Crucii, cinstirea și închinarea la aceasta cu sărutarea smerită și cu gândire simțitoare la Cel răstignit pe ea aduc putere spirituală, întărire în calea vieții din lume, cu asumarea profesională și familială inerentă, bucurie, curaj în credința mărturisitoare, în speranța împlinirii idealului creștin de viață și mântuire.
De aceea ne însemnăm cu ea pentru că aduce binecuvântare divină și viața din Hristos Domnul vieții și Învierea noastră. Mintea și inima creștinului, pecetluite cu harul Duhului Sfânt, sunt chemate să gândească perpetuu și să simtă iubirea lui Hristos în toate momentele și aspectele vieții. Doar prin raportare la Cruce și la Hristos răstignit pe ea diversitatea centrifugă a oamenilor se unifică, prin acest „nod divin”, logos unificator și fiecare om are acces la experiența unirii harice prin care se umanizează îndumnezeindu-se, devenind hristofor.
Contemplând, văzând spiritual acest semn mântuitor – chiar vizualizat prin darul lui Dumnezeu în momente misionare cruciale ale Bisericii celor aleși (Sfântul Eustațiu, Sfântul Împărat Constantin – sau meditând la martiriul sfinților – Sfântul Constantin Brâncoveanu și fiii, împreună cu sfetnicul Ianache, așa cum afirma părintele Stăniloae reflectând la gândirea Sfântului Maxim Mărturisitorul pentru care toate trebuie să treacă prin cruce și Înviere), ne putem elibera de cele două patimi care distrug ființa omului și a comunității, pofta și mânia, exacerbate astăzi parcă mai mult ca altădată tocmai prin intensă mediatizare auditivă sau vizuală. Prin însemnarea cu Sfânta Cruce ne lepădăm de patimi și ne unim cu Hristos, primind puterea spirituală și harică asupra înclinărilor păcătoase ale firii noastre chiar de la El, prin semnul sfințitor care este armă împotriva diavolului, diavol care însoțește pornirea cea păcătoasă, Crucea este pavăză puternică la ispitele ce vin și de la lume, și de la trup (I Ioan 15-16).
Mai multe detalii în „Ziarul Lumina”.
