Convocarea primului Sinod Ecumenic

Epistola emoționantă a împăratului Constantin cel Mare trimisă episcopului Alexandru al Alexandriei și ereticului Arie nu a avut efectul scontat, controversa în care se afla întregul continent african fiind deja mult prea amplă pentru a putea fi soluționată printr-un asemenea demers. După ce o serie de sinoade locale ulterioare ținute la Alexandria, Antiohia și Ancira au dat hotărâri asemănătoare, dar nu au putut să stăvilească expansiunea arianismului, împăratul Constantin a decis convocarea unui sinod „apostolic” menit să rezolve cu claritate problema respectivă.

În materialul anterior am evidențiat modalitatea în care împăratul Constantin cel Mare a fost informat cu privire la erezia ariană. „Consilierii” săi pe probleme bisericești, Eusebiu de Nicomidia și Eusebiu de Cezareea, susținători declarați ai arianismului, au încercat să prezinte lucrurile într-o perspectivă superficială. Controversa ariană a devenit, în descrierea lor făcută Sfântului Constantin, o simplă neînțelegere la nivel exegetic petrecută între un preot și un episcop. În scurt timp însă, revoltele de stradă și manifestările violente nu au mai lăsat nici un dubiu asupra gravității situației. În anul 324, după încheierea conflictului cu Licinius, împăratul a decis să rezolve această controversă prin intermediul unei epistole emoționante, dar care nu avea cum să aibă o influență categorică de vreme ce conflictul generat de Arie dura de mai bine de șapte ani de la vremea trimiterii ei. Scrisoarea a fost adusă de episcopul Osius al Cordobei în Alexandria. Următorul pas a constat într-un sinod local în care învățătura ariană a fost condamnată din nou. Cu toate acestea, lucrurile erau departe de fi rezolvate. După ce episcopul Osius s-a convins că nu este vorba de un simplu conflict exegetic, pe drumul de întoarcere el a prezidat alte două sinoade locale la Antiohia și Ancira. La Antiohia au fost excomunicați trei episcopi, printre care îl regăsim și pe Eusebiu de Cezareea, pentru promovarea învățăturii ariene. Cu toate acestea, cei trei au primit posibilitatea iertării, dacă urma să se căiască de greșeala săvârșită. Eusebiu de Cezareea a profitat de șansa acordată, cu toate că nu a devenit ortodox, ci doar semiarian, camuflându-și foarte bine adevăratele intenții în spatele unui limbaj ambiguu care îl putea plasa atât într-o tabără, cât și în cealaltă. În biografia pe care o realizează împăratului Constantin cel Mare, el ascunde cu bună-știință acest eveniment, care ar fi fost net în defavoarea sa.

Decizia Sfântului Constantin cel Mare

Eusebiu de Cezareea descrie decizia Sfântului Constantin cel Mare de a convoca primul Sinod Ecumenic în următorii termeni: „Auzind acesta ce se petrecea și văzând el că scrisoarea trimisă la Alexandria rămăsese fără ecou, s-a cufundat în meditație, zicând mai apoi că nevăzutul vrăjmaș care răscolise în asemenea măsură viața Bisericii se cerea războit în cu totul alt chip. Și atunci – ca pentru a-l înfrunta într-o bătălie hotărâtoare – s-a decis împăratul să adune întreaga oaste a lui Dumnezeu într-un sinod ecumenic, poftind prin scrisori pline de curtenie pe episcopii de pretutindeni să vină cât mai degrabă spre a lua parte la el. N-a fost o poruncă oarecare, fiindcă la îndeplinirea ei și-a spus cuvântul strădania personală a împăratului, fie în alegerea curierilor oficiali, fie spre înlesnirea procurării nenumăratelor animale de povară de care avea să fie nevoie. A fost desemnat și orașul potrivit sinodului, un oraș purtând numele biruinței: anume Niceea, din provincia Bitiniei” („Viața lui Constantin cel Mare”, trad. de Radu Alexandrescu, în: PSB, vol. 14, EIBMBOR, București, 1991, p. 127). Trebuie să luăm acum această declamație plină de patos a lui Eusebiu de Cezareea și să observăm și partea argumentativă care a stat la baza deciziei luate de împăratul Constantin cel Mare. Astfel, de vreme ce conflictul generat de erezia ariană s-a întins în mai multe regiuni, iar sinoadele locale convocate nu au reușit să își impună în mod adecvat hotărârile în cadrul comunităților creștine, era necesară o adunare la un loc a tuturor reprezentanților importanți din acestea. De asemenea, era utilă și atragerea acordului episcopilor din Occident, pentru că un focar de conflict putea izbucni oricând și în regiunile apusene ale imperiului. Totodată, aceștia aveau nevoie să rămână informați cu privire la desfășurarea situației dificile din Orient de la vremea respectivă. Era clar că se impunea convocarea unui sinod în sesiune extraordinară, cu mulți participanți, majoritatea de seamă, care să ajungă la un acord deplin. Ideea împăratului Constantin cel Mare, inspirată fără îndoială de Dumnezeu, a atras și o serie de impedimente majore, de la transport până la alegerea persoanelor potrivite pentru a reprezenta comunitățile creștine din diferite provincii ale imperiului. De aceea, pregătirea acestuia a durat aproape un an.

O faptă ieșită din comun

Desigur, mulți cercetători au protestat în decursul secolelor față de convocarea trimisă de împărat pentru întrunirea acestui Sinod Ecumenic, afirmând că aceasta trebuia să fie făcută de autoritatea bisericească. În acest mod, consideră ei, s-a produs o implicare periculoasă a autorității imperiale în cadrul Bisericii, fapt care a condus la o primă manifestare a cezaro-papismului. Acest concept desemnează pretenția conducerii seculare de a conduce în egală măsură și treburile bisericești. Cu toate acestea, în Imperiul Bizantin, manifestările de acest gen au fost rare și, de regulă, conducătorii respectivi au fost ei înșiși acuzați de acțiuni nepotrivite, fie că vorbim de Leon al V-lea Armeanul sau Constantin al V-lea Copronimul. Sfântul Constantin cel Mare nu poate fi acuzat de introducerea „imperialismului” în Biserică, nici de pretenții exagerate cu privire la implicarea sa în deciziile acesteia. De vreme ce el nu a impus nici o hotărâre eparhiilor bisericești, ci a făcut simple propuneri dintre care unele au fost acceptate, iar altele refuzate, nu vedem în ce mod poate fi acuzat de cezaro-papism și implicare neavenită. Așa cum afirmă Eusebiu de Cezareea: „Asemenea cunună – prinsă cu legătura păcii – din veac numai împăratul Constantin I-a putut-o închina lui Hristos, Mântuitorul său, ca un dar cu adevărat vrednic să fie primit de Dumnezeu pentru biruința sa asupra vrăjmașilor și potrivnicilor săi: chiar în zilele noastre, imaginea unui sobor apostolic” (ibidem, p. 128). De vreme ce vorbim aici de o persoană care a făcut tot posibilul să obțină acordul tuturor episcopilor importanți pentru ca Biserica să poată trăi din nou vremuri de pace, cum putem să îl învinuim de cezaro-papism? Ce decizie a impus Sfântul Constantin cu forța Bisericii? Din punctul nostru de vedere, această privire retrospectivă a cercetătorilor occidentali este una lipsită de obiectivitate. În materialul următor vom observa contribuția împăratului Constantin cel Mare la desfășurarea Sinodului Ecumenic de la Niceea, urmând ca apoi să ne concentrăm asupra implementării deciziilor acestui eveniment de mare importanță în istoria Bisericii.

(Articol publicat în Ziarul Lumina din 12 septembrie 2013)

Comentarii Facebook


Știri recente