O, preadorită iubire [agape], fericit cel ce te-a îmbrățișat pe tine, pentru că niciodată nu va mai pofti să îmbrățișeze în chip pătimaș o frumusețe pământească.
Fericit cel înlănțuit de tine cu o dragoste [eros] dumnezeiască, căci acela va tăgădui lumea întreagă și, apropiindu-se de orice om, nicidecum nu se va întina.
Despre iubire [agape]. Și care sunt căile și faptele bărbaților duhovnicești. Și fericire a celor care au această iubire în inimă.
Mărturisirea nevredniciei proprii
Fraților și părinților, vreau să vă grăiesc cele ce țin de fo¬losul sufletului și mă rușinez — martor mi-e Hristos, Adevărul! — de iubirea voastră cunoscându-mi nevrednicia. De aceea aș fi vrut să tac pururea, cum știe Domnul, și în genere nici măcar să-mi înalț capul și să văd față de om, ca unul pe care conștiința îl osândește pentru că întru totul cu nevredni¬cie am fost rânduit să stau înaintea voastră a tuturor, ca unul ce cunoaște calea, eu, care nu cunosc nici măcar cele ce sunt la picioarele mele și nici măcar nu m-am atins încă de calea care duce la Dumnezeu. Prin urmare, nu mică întristare mă cuprinde pentru faptul că eu, smeritul, am fost preferat să vă călăuzesc pe voi, cei preacinstiți, pe care mai degrabă eu însumi trebuia să vă am drept călăuzitori, ca unul ce sunt cel din urmă dintre toți și prin ani și prin vârstă, și încă nu am cuvântul făptuitor și care are mărturie din viața mea spre a vă îndemna și a vă aduce aminte cele privitoare la legile și voia lui Dumnezeu, pentru că și din cele de care vreau să vorbesc știu că n-am pus încă în lucrare nimic. Știu însă întocmai că Domnul și Dumnezeul nostru fericește nu pe cel ce vorbește numai, ci pe cel care, înainte de a vorbi, și face [ceea ce vorbește], fiindcă: „Fericit cel ce face și învață; acesta se va chema mare în împărăția cerurilor” [Mt 5, 19]. Căci ascultând un asemenea învățător, ucenicii râvnesc să-l imite și dobân¬desc folosul nu atât din cuvintele aceluia, cât sunt stârniți și siliți să facă aceleași lucruri de faptele lui cele bune, lucru care nu știu să se afle întru mine, căci nu știu nimic bun în mine însumi. Dar mă rog și vă îndemn pe voi toți, iubiții mei frați, să nu vă uitați la viața mea împrăștiată, ci la poruncile Domnului și la învățăturile Sfinților noștri Părinți; fiindcă acei luminători n-au scris nimic pe care mai întâi să nu-l fi făcut și făcându-l să nu-l fi înfăptuit.
Să mergem toți pe o singură cale
Așadar, o singură cale să ne fie comună: poruncile lui Hristos, care ne duc la cer și la Dumnezeu. Căci deși Cuvântul [Scripturii] ne înfățișează căi diferite, dar negreșit se zice că această cale se scindează în mai multe nu după firea ace¬luia, ci după puterea și scopul fiecăruia. Fiindcă începând de la lucruri și fapte multe și diferite, așa cum fiecare pleacă din locuri și cetăți multe și diferite, ne grăbim să ajungem la un singur sălaș: împărăția cerurilor. Iar prin faptele și căile bărbaților după Dumnezeu trebuie să înțelegem că sunt virtuțile duhovnicești, întru care cei ce au început să umble trebuie să alerge spre un singur scop, și anume ca, pornind din ținuturi și locuri diferite, să ajungă, precum s-a zis, împreună la o singură cetate: împărăția cerurilor, și să se învrednicească să împărătească împreună cu Hristos, devenind supuși ai unui singur împărat: Dumnezeu și Tatăl. Înțelege, așadar, prin unica cetate — și nu mai multe — sfânta și nedespărțita treime a virtuților [credința, nădejdea și iubirea, 1 Co 13, 13] sau, mai degrabă, pe cea dintâi dintre ele, chiar dacă se numește și ultima, ca una ce este sfârșitul tuturor celor bune și este mai mare decât toate: iubirea, din care și întru care se întemeiază toată credința [Ef3, 17; Col 1, 23] și se zidește nădejdea, și fără de care nu s-a alcătuit și nu se va alcătui în general nimic din cele ce sunt. Multe sunt numele ei, multe faptele ei, mai multe încă semnele, și încă și mai multe însușirile ei dum¬nezeiești, dar firea ei este una și de asemenea întru toate pri¬vințele de negrăit pentru toți, îngeri și oameni, și chiar pentru orice altă creație necunoscută poate nouă. Neînțeleasă în ra-țiunea ei, neapropiată în slavă, nepătrunsă în sfaturile ei, veșnică pentru că este fără-de-început, nevăzută pentru că e gândită, dar nu este înțeleasă. Multe sunt frumusețile acestui Sion sfânt și nefăcut-de-mână, pe care cine a început să le vadă nu se mai veselește de priveliștile sensibile, nu se mai alipește de slava lumii acesteia.
Elogiul iubirii personificate
Îngăduiți-mi pentru început să vorbesc puțin cu ea, să-i grăiesc și să-i închin dorul meu, cât îl am. Pentru că, iubiții mei părinți și frați, de îndată ce mi-am adus aminte de frumusețea iubirii celei fără de prihană, deodată lumina ei s-a și aflat în inima mea și m-a răpit cu dulceața ei, am pierdut simțirile lucrurilor din afară ajungând cu totul afară din această viață, și am uitat chiar și lucrurile pe care le am în mână. Dar iarăși, nu știu cum, ea s-a depărtat de mine și m-a lăsat să-mi plâng neputința.
O, preadorită iubire [agape], fericit cel ce te-a îmbrățișat pe tine, pentru că niciodată nu va mai pofti să îmbrățișeze în chip pătimaș o frumusețe pământească.
Fericit cel înlănțuit de tine cu o dragoste [eros] dumnezeiască, căci acela va tăgădui lumea întreagă și, apropiindu-se de orice om, nicidecum nu se va întina.
Fericit cel ce a sărutat frumusețile tale și s-a desfătat de ele cu un dor infinit, căci acela se va sfinți sufletește de apa și sângele care preacurat ies din tine [In 19, 34].
Fericit cel ce te-a îmbrățișat cu dorință, pentru că acela se va schimba duhovnicește cu schimbarea cea bună și se va veseli sufletește, căci tu ești bucuria cea negrăită.
Fericit cel ce te-a dobândit, căci acela va socoti drept nimic toate comorile lumii, pentru că tu ești cu adevărat bogăția cea nedeșertată.
Fericit însă, și de trei ori fericit, și cel pe care tu l-ai luat la tine, căci lipsit fiind de slava văzută, va fi mai slăvit decât toți cei slăviți și mai cinstit și mai respectat decât toți cei cinstiți.
Lăudat este cel ce te urmărește, și mai lăudat cel ce te-a găsit și încă și mai fericit cel ce a fost iubit de tine, cel ce a fost primit de tine, cel ce a fost învățat de tine, cel ce s-a sălășluit întru tine, cel ce a fost hrănit prin tine cu hrana care este Hristos Cel nemuritor, Hristos Dumnezeul nostru.
O, dumnezeiască iubire, unde îl ții pe Hristos? Unde îl ascunzi pe El? De ce L-ai luat pe Mântuitorul lumii și te-ai depărtat de la noi? Deschide-ne și nouă, nevrednicilor, ușa ta cea mică ca și noi să-L vedem pe Hristos Cel ce a pătimit pentru noi, și să credem că prin milostivirea Lui nu vom mai muri o dată ce L-am văzut. Deschide-te nouă tu, cea care te-ai făcut Lui ușă la arătarea Sa în trup, cea care ai silit îndurările cele bogate și nesilite ale Stăpânului nostru să poarte păcatele și bolile tuturor [In 1, 29; Mt 8, 17] și nu ne respinge pe noi zicând: „Nu vă cunosc pe voi” [Mt 25, 12]. Fii cu noi, ca să ne cunoști, căci suntem necunoscuți pentru tine. Sălășluiește-te întru noi ca, pentru tine venind Domnul, să ne cerceteze și pe noi, cei smeriți, întâmpinat fiind mai înainte de tine — fiindcă noi suntem cu totul nevrednici —, ca să rămână vorbind puțin cu tine, și așa să ne primească și pe noi, cei păcătoși, să cădem la preacuratele Sale picioare, iar tu să grăiești cu El lucruri bune despre noi și să mijlocești să ne ierte nouă datoria greșelilor, ca să ne învrednicim prin tine a sluji din nou Lui, Stăpânului, și să fim purtați de grijă și hrăniți de El; căci a nu avea nici o datorie dar a pieri de foame și sărăcie duce cu puțin la o egală pedeapsă și osândă.
Să fim iertați de tine, sfântă iubire, și prin tine să ajungem la desfătarea bunătăților Stăpânului nostru, a căror dulceață nimeni nu o va gusta decât prin tine. Fiindcă cine nu te-a iubit cum se cade și n-a fost iubit de tine cum trebuie aleargă poate, dar n-a apucat încă [7 Co 9, 24], iar tot cel ce aleargă se îndoiește încă înainte de a sfârși alergarea. Dar cel ce te-a apucat pe tine sau a fost apucat de tine [Flp 3, 12] este negreșit sigur, pentru că tu ești sfârșitul Legii [Rm 10, 4], tu ești cea care mă ocolești, care mă înflăcărezi și de la o inimă chinuită mă aprinzi de dor nesfârșit după Dumnezeu, după frații și părinții mei. Fiindcă tu ești învățătoarea profeților, tovarășa de drum a apostolilor, puterea mucenicilor, insuflarea părinților și dascălilor [Bisericii], desăvârșirea tuturor sfinților și rânduirea mea acum la slujirea de față.
Iubirea, semn distinctiv al ucenicilor lui Hristos
Iertați-mă, fraților, că m-am depărtat puțin de tema catehezei, însă dorul iubirii a făcut aceasta. Fiindcă mi-am adus aminte de ea și „s-a veselit inima mea” [Ps 15, 9 ș.a.], după cum zice dumnezeiescul David, și m-am întors spre un imn al minunilor ei. Așadar, rog și iubirea voastră să o urmați pe cât vă stă în putere și, alergând cu credință, să o apucați și să nu fiți înșelați nicidecum în nădejdile voastre. Fiindcă toată osârdia și toată nevoința cu multe osteneli care nu ajunge la iubire în duh umilit [Ps 50, 19] e zadarnică și n-ajunge la nimic folositor. Căci în nici o altă virtute sau plinire a unei porunci a Domnului nu poate fi cunoscut cineva ca ucenic al Domnului, fiindcă El zice: „întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenici ai Mei, dacă vă iubiți unii pe alții” [In 13, 35]. Căci pentru ea s-a făcut Cuvântul trup și s-a sălășluit între noi [In 1, 14], pentru ea făcându-Se om a răbdat de bunăvoie Patimile cele facătoare-de-viață, ca făptura Lui cea plăsmuită de El, adică pe om, să o elibereze din legăturile iadului și, luând-o pe umeri, să o înalțe la ceruri. Pentru ea au alergat Apostolii acea alergare fără odihnă și, pescuind în toată lumea locuită cu cârligul și năvodul cuvântării, au scos-o din adâncul idolatriei și au mântuit-o ducând-o la limanul împărăției cerurilor. Pentru ea mucenicii și-au vărsat sângele ca să nu piardă pe Hristos. Pentru ea de-Dumnezeu-purtătorii noștri părinți și dascăli ai lumii și-au pus cu osârdie sufletele lor pentru Biserica cea sobornicească și apostolească, iar noi, netrebnicii, am venit ca întâi-stătători la conducerea voastră, preacinstiții noștri părinți și frați, ca, imitându-i după putință întru toate pe aceia, toate să le suferim și să le răbdăm pentru voi și să le săvârșim spre zidirea și folosul vostru, ca să vă înfățișăm la masa Domnului jertfe desăvârșite, arderi-de-tot cuvântătoare [Rm 12, 1]. Căci voi sunteți copiii lui Dumnezeu pe care mi i-a dat ca pe niște prunci Dumnezeu [Evr 2, 13], voi sunteți măruntaiele mele [Fil 12], ochii mei. Voi sunteți, vorbind apostolește, lauda mea [2 Co 1, 14] și pecetea învățăturii mele [7 Co 9, 2].
Să râvnim deci, iubiții mei frați întru Hristos, ca așa cum slujim întru toate, așa și prin iubirea unii față de alții să slujim lui Dumnezeu și celui pe care l-ați ales să-l aveți în chip de părinte duhovnicesc — chiar dacă sunt foarte departe de această vrednicie —, ca Dumnezeu să se bucure de înțelegerea și desăvârșirea voastră și să mă bucur și eu, smeritul, văzând încordată pururea spre mai bine înaintarea vieții voastre celei după Dumnezeu în credință în curăție [1 Tim 4, 13], în frică de Dumnezeu, în evlavie, în străpungere și lacrimi, prin care omul lăuntric se curăță și se umple de lumină dumnezeiască și devine întreg al Duhului Sfânt în duh umilit și înfrânt și în cuget plecat, iar bucuria mea să fie spre binecuvântarea voastră și adaos de viață nestricată și fericită în Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia fie slava în veci. Amin.
(Articol preluat de pe site-ul doxologia.ro)
