Calendar Ortodox, 16 iunie

Sf. Ier. Tihon, Episcopul Amatundei

Sfântul Ierarh Tihon, Episcopul Amatundei s-a născut în orașul Amatunda (Cipru) din părinți binecredincioși, primind o educație aleasă.

La maturitate, Sfântul Memnon, Episcopul Amatundei, l-a hirotonit diacon, apoi după trecerea la Domnul a Sfântului Memnon, Sfântul Epifanie, Arhiepiscopul Ciprului l-a numit episcop al Amatundei.

Sfântul Tihon și-a închinat viața lui Dumnezeu desfășurând o impresionantă misiune printre păgâni.

A convertit foarte multe persoane la creștinism și a ridicat numeroase lăcașuri de cult în locul templelor păgâne, fapt pentru care Dumnezeu l-a învrednicit cu darul facerii de minuni încă din timpul vieții pământești.

Sfântul Tihon a trecut la cele veșnice în anul 424.

Tropar Glasul 1

Locuitor pustiului şi înger în trup şi de minuni făcător te-ai arătat, purtătorule de Dumnezeu, părintele nostru Tihon; cu postul, cu privegherea, cu rugăciunea, cereşti daruri luând, vindeci pe cei bolnavi şi sufletele celor ce aleargă la tine cu credinţă. Slavă Celui Ce ţi-a dat ţie putere; slavă Celui Ce te-a încununat pe tine; Slavă Celui Ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri.

 

Sfântul Ierarh Martir Neofit Cretanul

Sfântul Neofit s-a născut în insula Creta pe la anul 1690. Crescut în dreapta credință, și-a îndreptat pașii din tinerețe spre viața monahală, în care a sporit duhovnicește. Totodată a învățat tainele teologiei și științele vremii, ajungând el însuși un călugăr învățat și virtuos, pentru care a fost hirotonit ierodiacon, apoi ieromonah.

A fost chemat în Țara Românească de către domnitorul Constantin Mavrocordat (în a treia domnie: 1735-1741), spre a fi dascălul copiilor săi. În ia­nuarie 1737 a fost hirotonit mitropolit titular (onorific) al Mirelor Lichiei, iar, după un an, „cu sfatul a toată cinstita boierime și a tot clerul bisericesc”, a fost ales mitropolit al Țării Românești.

Deși era de alt neam și de altă limbă decât păstoriții săi, mitropolitul Neofit a lucrat neobosit pentru propășirea duhovnicească și materială a poporului român, asemănându-se înaintașului său, Sfântul Antim Ivireanul (+1716).

Astfel, ierarhul Neofit a susținut introducerea deplină a limbii române în cult, prin reînființarea tipografiei Mitropoliei, de la București, în care a publicat 14 cărți de slujbă, în mai multe ediții, și alte cărți de învăță­tură, cele mai multe în limba poporului.

Dorind să sprijine pe creștinii ortodocși aflați sub jug otoman, Mitropolitul l-a ajutat pe Patriarhul Silvestru al Antiohiei în tipărirea, la București, a unei Psaltiri arabe, în anul 1747. Sfântul Neofit a înfiinţat şi înzestrat Biblioteca Mitropoliei, pentru care a construit un sediu adecvat și căreia i-a lăsat, prin testament, bogata sa colecție personală de tipărituri și manuscrise.

El a sprijinit renașterea isihastă, inițiată de  Sfântul Vasile de la Poiana Mărului, pe care l-a chemat să-și prezinte învățătura înaintea patriarhilor Matei al Alexandriei, Silvestru al Antiohiei și Partenie al Ierusalimului, aflați atunci în București, ierarhi care au dat mărturie despre ortodoxia învățăturii propovăduite și trăite de Sfântul stareț Vasile.

Pentru respectarea disciplinei canonice în rândul clericilor și monahilor, în anul 1739, Sfântul Neofit a adresat, preoților, călugărilor și tuturor credincioșilor, o Scrisoare pastorală cu prilejul începerii Postului Mare, în care îi îndemna să se spovedească mai des și, cu binecuvântarea duhovnicului să primească Sfânta Împărtășanie, arătând că, din neglijarea acestor Sfinte Taine „vin atâtea bătăi și nevoi și moarte grabnică în toată vremea în pământul acesta; iar de ar fi ascultători poruncilor și învățăturilor dumnezeiești și de ar avea frica de Domnul pururea în inimile lor, ferindu-se de tot lucrul rău, stricător de suflet, atunci toate neputințele și certările ce ne vin de la Dumnezeu s-ar ridica de deasupra noastră și am fi în liniște pururea.”

În anii 1746 și 1747, plin de râvnă apostolică, Mitropolitul Neofit a întreprins două călătorii pastorale în județele eparhiei sale și o parte din eparhia Râmnicului, în timpul cărora a cercetat bisericile și mănăstirile, a îndrumat preoții și credincioșii, a săvârșit slujbe misionare, sfințiri, hirotonii și pomeniri ale ctitorilor.

Totodată, închinându-se moaștelor Sfintei Filofteia, la Curtea de Argeș,  s-a străduit să adune tradițiile care circulau, legate de ea, și să-i alcătuiască Viața.

Mitropolitul a mai scris două scurte tratate, în limba greacă: Despre miruit și Despre împărtășirea cu Sfintele Taine a celor ce au fost ispitiți în vis. De asemenea, se păstrează o predică rostită în Catedrala mitropolitană, precum și frumoasele prefețe ale cărților tipărite de el.

Ierarhul Neofit a susținut învățământul, fiind numit, printr-un hrisov al domnitorului Grigorie Ghica, „ispravnic al dascălilor”, deoarece Biserica  sprijinea financiar toate școlile care funcționau, în vremea sa, la București, Râmnicu Vâlcea, Buzău, Târgoviște, Craiova, Câmpulung și Slatina.

Mitropolitul însuşi a înfiinţat o şcoală româ­nească la Schitul Buliga din Piteşti (județul Argeș) și o școală cu învățătură românească, grecească și slavonă la Schitul Pătroaia (județul Dâmbovița), cu învăţământ gratuit pentru copiii țăranilor.

Sfântul Neofit a fost, totodată, ctitor și înnoitor de lăcașuri sfinte, contribuind la ridicarea bisericii Sfântul Elefterie – Vechi, din București, și la refacerea bisericii din Pătroaia (jud. Dâmbovița), în jurul căreia a construit un schit.

El s-a preocupat și de ortodocșii români din Transilvania, care erau lipsiți de prezența unui ierarh ortodox, hirotonind mai mulți preoți pentru credincioșii ardeleni, printre care se numără și Sfântul Mărturisitor Moise Măcinic, preotul din Sibiel (prăznuit în 21 octombrie).

Pentru activitatea sa, Patriarhia de Constantinopol i-a conferit titlul de locțiitor al tronului Cezareei Capadociei, care, din anul 1776, va deveni un titlu permanent al mitropoliților Țării Românești.

În timpul arhipăstoriei sale, a înlăturat treptat, în datarea documentelor, numărarea anilor „de la facerea lumii” și a introdus definitiv numărarea anilor de la Nașterea Mântuitorului Iisus Hristos, potrivit calculului făcut de scriitorul și monahul străromân, Sfântul Dionisie Exiguul.

Mitropolitul Neofit Cretanul a fost principalul susținător al desființării „ru­mâ­niei” sau „șerbiei”, prin care țăranii erau dependenți de boierii pe moșia cărora locuiau. Sfântul Neofit a fost cel dintâi care a eliberat pe toți țăranii de pe moșiile Mitropoliei.

Zelul său pastoral s-a arătat și prin susținerea cerințelor poporului, asuprit de domnitorul fanariot Matei Ghica (1752-1753). Potrivit cronicarilor, Mitropolitul s-a pus în fruntea poporului și a mers la trimisul sultanului, căruia i s-au plâns de toate abaterile domnitorului.

Mâniat de purtarea Mitropolitului, Matei Ghica a poruncit în ascuns ca acesta să fie otrăvit, încât, la scurt timp, în data de 16 iunie 1753, Mitropolitul Neofit a trecut la Domnul, ca un Ierarh Martir, după aproape 15 ani de păstorire, fiind înmormântat lângă Catedrala mitropolitană din București.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, luând în considerație viața virtuoasă și activitatea neobosită a marelui Ierarh, precum și sfârșitul său martiric, a hotărât trecerea lui în rândul Sfinților și prăznuirea sa în 16 iunie, ziua trecerii sale la cele veșnice.

Troparul, glasul 1:

Pe păstorul cel vrednic și înțelept al Țării Românești, pe Sfântul Ierarh Neofit, vlăstarul Cretei și luminătorul credincioșilor, să-l cinstim astăzi cu bucurie, că, punându-și viața pentru păstoriții săi, a dobândit slava cea veșnică de la Hristos, Căruia se roagă pentru noi.

Duminica a 7-a după Paști (a Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic)

Biserica Ortodoxă îi cinstește în a 7-a Duminică după Sfintele Paști pe cei 318 Sfinți Părinți care au participat la primul Sinod Ecumenic. Acesta s-a desfășurat în anul 325, în orașul Niceea şi a fost convocat de Sfântul Împărat Constantin cel Mare.

Sinodul I Ecumenic, prima adunare a episcopilor din întreaga Biserică, a rămas în istorie ca un model privind adoptarea deciziilor majore care privesc dreapta credință și unitatea Bisericii. La acest Sinod au fost combătute ereziile vremii, printre care și învățătură greșită a lui Arie care se raporta cu o înțelegere pur omenească la Taina Întrupării Mântuitorului, știrbindu-I Acestuia calitatea dumnezeirii Sale. De asemenea la acest Sinod au fost formulate primele articole ale Simbolului de Credință.

Printre cei prezenți s-au numărat Sfântul Nicolae, Sfântul Spiridon al Trimitundei, Sfântul Atanasie, dar și ierarhi de pe teritoriul de acum al țării noastre.

Un rol important în cadrul Sinodului de la Niceea l-a avut Sfântul Spiridon, Episcopul Trimitundei. Fără a se folosi de un limbaj sofisticat, a demonstrat celor prezenți cum Dumnezeu este unul în ființă, dar întreit în persoane. A luat o cărămidă în mâna stângă și le-a spus că deși este un singur obiect, ea este alcătuită din trei elemente: pământ, apă și foc. Apoi cu mâna dreaptă a făcut semnul crucii. După aceasta, strângând cărămida, în partea de sus a cărămizii s-a aprins foc, apa a început să curgă din partea de jos, iar lutul a rămas în mâinile lui. Această minune l-a convins pe un filozof, adept al învățăturii lui Arie, să devină ortodox.

Un rol crucial în formularea învățături de credință l-a avut Sfântul Atanasie care nu ocupa o poziție ierarhică importantă atunci când a participat la Sinodul I Ecumenic. Era un simplu diacon în vârstă de aproximativ 30 de ani care își însoțea episcopul, în persoana Sfântului Alexandru al Alexandriei. După moartea lui Alexandru petrecută în 328, la scurt timp, Sfântul Atanasie a devenit episcop al acestei cetăți. Lui i se datorează în cea mai mare măsură includerea termenului ‘consubstanțial’, sau ‘de o ființă’, în cadrul mărturisirii finale de credință a Sinodului. Acesta a avut o viață foarte agitată, pentru că arienii l-au considerat întotdeauna drept principalul lor inamic și au încercat în dese rânduri să pună presiune asupra sa. A fost exilat de nu mai puțin de cinci ori (335, 339, 356, 362, 365), dar de fiecare dată a reușit să se întoarcă la scaunul său episcopal.

Textul Evanghelic (Ioan 17:1-13)
În vremea aceea Iisus, ridicându-Și ochii către cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăvește pe Fiul Tău, ca și Fiul să Te preaslăvească, precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viață veșnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui. Și aceasta este viața veșnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis. Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârșit. Și acum, preaslăvește-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuți, cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea. Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau și Mie Mi i-ai dat și cuvântul Tău l-au păzit. Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine, căci cuvintele pe care Mi le-ai dat, Eu le-am dat lor, iar ei le-au primit și au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieșit și au crezut acum că Tu M-ai trimis. Eu pentru aceștia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ei sunt ai Tăi. Și toate ale Mele sunt ale Tale și ale Tale sunt ale Mele și M-am preaslăvit întru ei. Și Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt și Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzește-i în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca să fie una, precum suntem Noi. Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat; și i-am păzit și n-a pierit niciunul dintre ei, decât numai fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. Iar acum vin la Tine și pe acestea le grăiesc în lume, pentru ca bucuria Mea să o aibă deplină în ei.

Troparul, glas 4:
Preaproslăvit eşti, Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel Ce lumi­nători pe pământ pe Părinţii noştri i-ai întemeiat şi printr-înşii la adevărata credinţă pe noi toţi ne-ai îndreptat, Mult Îndurate, Slavă Ţie.