Arhiepiscopul Calinic al Argeșului și Muscelului îl numește pe IPS Pimen, într-un text publicat cu ocazia trecerii sale la cele veșnice, „Arhiepiscopul biblic”. Ierarhul își amintește prima întâlnire cu el și ce i-a răspuns atunci când l-a întrebat dacă să se facă monah.
Totodată, IPS Calinic descrie personalitatea colegului său din Sfântul Sinod cu lux de amănunte. Îl definește ca „Seraficul Pimen”, dar și „nonconformistul Pimen”, „ierarhul din două milenii” ori „om al lui Dumnezeu lucrând pe șantierele întinse întru restaurare, nu doar cu îndemnul și încurajarea, ci punând umărul ca toți lucrătorii”.
Textul integral:
Arhiepiscopul biblic: Pimen, cu sufletul lipit de Cer
Era prin luna iunie a anului 1964, când Pimen iereul, care închega pe răbojul vieții sale doar 35 de ani, era responsabilul mănăstirii Durău de la poalele voinicului Ceahlău. Drumeția noastră se făcea la sfârșitul anului V, când directorul Seminarului Teologic de la Mănăstirea Neamț, Profesorul diacon Ioan Ivan, dirigintele nostru drag și respectat, pe care-l numeam între noi Abraham, ne-a luat ca pe puișorii lui dragi să urcăm Ceahlăul.
Seraficul Pimen, tânăr și cu barba neagră ca pana corbului, ne-a învăluit cu privirea lui pătrunzătoare și ne-a arătat biserica mănăstirii cu o pictură aparte, realizată de maestrul Tonitza.
Vedeam pentru prima oară un călugăr îmbrăcat impecabil și cu o subțirime trupească, demnă de invidiat de orice cucoană din lume. Comunica extraordinar și aveai impresia că l-ai văzut dintotdeauna.
L-am întrebat dacă este bine să mă fac călugăr. Mi-a răspuns tăiat că este un lucru foarte bun, dar foarte greu și să nu iau în glumă asemenea porneală pe drumul sihăstriei, spunându-mi că au trecut doar cinci ani de la Decretul 410/1959, când se spulberase întregul tineret din mănăstirile și schiturile din România.
Mi-a făcut urarea să am răbdare și să rog pe Dumnezeu și Maica Domnului să-mi îndrume pașii și să n-am nicio grijă. Am urcat cu mare bucurie muntele gândindu-mă la sfaturile pe care le-am primit la început de drum, ținând în tainița sufletului comoara dobândită. Ea avea să rodească peste câteva luni, spre marea mea bucurie că m-am putut adăuga celor care jeleau drama și tragedia risipirii a peste 10.000 de călugări și călugărițe din cetățile duhovnicești ale Țării.
Au trecut anii!
De la Putna lui Ștefan al Moldovei Domn și Sfânt, se auzeau vești de mari nădejdi, care, deopotrivă, bucurau dar și înfricoșau. Pe buzele turiștilor și pelerinilor se auzeau pomenite numele lui Pimen Zainea și Iachint Unciuleac. Ei erau trâmbițele Putnei și ale Moldovei până-n marile depărtări, glăsuind adevăruri în vremuri de mari restriște. Istoria de atunci nu putea arăta ceea ce se clama la Putna. Doina lui Eminescu, De la Nistru pân’ la Tisa, era pâinea proaspătă, îmbiată pelerinilor, din cuptorul dragostei, unde jarul era vegheat să nu se mai stingă.
Aici, la Putna cea vestită, acești sacerdoți erau neadormiți în slujirea neamului românesc. Zeci de ani de școală înaltă în ctitoria lui Ștefan Vodă nepereche!
Au urmat ani de zbucium! Pașii nonconformistului Pimen aveau să se îndrepte spre Germania, pentru studii, Ierusalim, pentru slujire, America, pentru misiune.
La 53 de ani (1982), Mitropolitul Moldovei de atunci, Teoctist, Patriarhul de veșnică pomenire, l-a chemat, la vârstă canonică desăvârșită, pe Pimen arhimandritul, la ascultarea de episcop auxiliar al Arhiepiscopiei Iașilor, fiind sfințit arhiereu în sobor mare, participând Diodoros I, Patriarhul apostolic al Ierusalimului. A plouat cu har peste Pimen cel pios, dar și peste întreaga fire, fiind o secetă cumplită, iar zecile de mii de creștini nu s-au mișcat din ploaie. După o vreme, din masa de oameni se ridicau aburi către Cerul care binecuvânta ziua de naștere a Înaintemergătorului Domnului, Sfântul Ioan Botezătorul!
În primăvara anului 1991, Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților își primea de acum înainte arhipăstorul cel harnic și devotat. Din Moldova cea mândră, Suceava și Rădăuți, porneau la drum de întărire cu cea mai bogată zestre din lume. Pimen arhiepiscopul acum își punea și cu mai mare dăruire puterile pentru a salva patrimoniul sfânt al Țării, iar cunoștințele acumulate la Academia de Arte Frumoase, acum și mai mult, rod bogat au început să arate.
Am văzut pe acest om al lui Dumnezeu lucrând pe șantierele întinse întru restaurare, nu doar cu îndemnul și încurajarea, ci punând umărul ca toți lucrătorii. Am crezut o vreme că vrea să arate lumii nuanțe de snobism arhieresc, dar m-am convins că nu glumește așteptând laude omenești. Era lucru prea serios făcut ca să glumească!
L-am văzut de multe ori și l-am auzit cum se plângea îndurerat că nu este înțeles și nu este ajutat la Căminul de bătrâni din Suceava.
L-am văzut sfădind cu vorba și în scris pe cei care nu mai au timp pentru problemele Bisericii și că Neamul acesta românesc este sărăcit și împins în brațele dezastrului moral!
Am văzut și citit cele trei mari cărți: Ștefan cel Mare: în Istorie, cronici și legendă, cu un cuvânt înainte și binecuvântarea ostenitorului ierarh, Pimen Arhiepiscopul, cel bucuros că Ștefan nu i-a rămas dator pentru cinstea și munca sa, chiar dacă unii au uitat acest lucru.
Și, iată, așadar, Pimen arhiepiscopul este ierarhul din două milenii, care a prins și cinci sute de ani de la trecerea lui Ștefan Vodă în Țara de peste veac, cu o Biserică vie și înfloritoare.
Trupul său obosit de ani, în luna florilor, coboară în brazda Bucovinei să se odihnească de greul zilei, iar sufletul său veghează asupra bisericilor, așa cum citim în celebra carte a lui Wilhelm Nyssen: Pământ cântând în imagini!
Pimen arhiepiscopul se vede mereu răsărind din pământ, din râvna celor de sub brazdă, cu sufletul lipit de Cer!
† Calinic Argeșeanul
Sursă: Arhiepiscopia Argeșului și Muscelului
Foto credit: Mănăstirea Putna
