Diaconul dr. Rareș Ionașcu este medic psihiatru și slujitor al Bisericii Ortodoxe Române în diaspora. Practică psihiatria în Franța, în zona Angoulême, și slujește ca diacon în cadrul parohiei românești „Sfântul Iosif și Sfântul Ioan din San Francisco” din Bordeaux. Implicat activ în dialogul dintre știința medicală și teologia creștină, sfinția sa întâlnește în cabinet tot mai mulți oameni confruntați cu anxietate, depresie sau diferite forme de dependență.
În interviul de mai jos, diaconul Rareș Ionașcu vorbește despre fragilizarea structurii interioare a omului contemporan, despre presiunea reușitei și despre rolul decisiv al familiei în dezvoltarea identității. Interviul a fost acordat în cadrul rubricii #vinereapentruviață.
Alexandra Nadane: În cabinet vedeți adesea oameni care spun că nu mai știu cine sunt. Care este problema majoră care dezorganizează structura interioară a unui om și îl duc în anxietate, depresie sau dependențe?
Diacon Rareș Ionașcu: Așa cum ne arată sociologul francez Alain Ehrenberg în cartea „Oboseala de a fi tu însuți. Depresie și societate” [1], trăim într-o lume în care regulile tradiționale, constrângerile familiale și sociale sunt din ce în ce mai puțin acceptate, fiind percepute ca o formă de dominație de care e important să ne eliberăm pentru a deveni noi înșine. Făcând aceasta, omul de astăzi nu mai are, ca în trecut, un sentiment de vinovăție pentru că a făcut ceva despre care știa că este greșit, ci se teme mai degrabă de a nu fi la înălțime. Din aceasta teamă izvorăște oboseala, trăirile de gol interior și de neputință, sentimentele de inferioritate și de rușine – afecte din registrul narcisic, din punct de vedere psihologic.
Alain Ehrenberg consideră că, din momentul în care totul pare posibil, „bolile insuficienței” (depresia, anxietatea, tulburările de personalitate borderline, diferitele dependențe) vin să-i reamintească omului că nu totul este permis. „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos”, spunea în alți termeni, cu mult timp înainte, Sfântul Apostol Pavel (1 Cor. 6,12).
A.N.: Cum se răsfrânge această presiune a reușitei și a autonomiei asupra copiilor și adolescenților?
R. I.: Copiii și adolescenții noștri trăiesc astăzi într-o societate în care garanțiile de stabilitate sunt în scădere; familiile au devenit foarte instabile, cu numeroase separări și reorganizări familiale, ceea ce duce adesea la o confuzie a rolurilor simbolice ale fiecăruia. Dar, în același timp, imperativele reușitei individuale și școlare sunt exacerbate, fiecare trebuind să-și asume sarcina de decide tot și toate, de a nu înceta să devină el însuși.
Omul de astăzi se consideră eliberat de morală și de dimensiunea spirituală a existenței și crede în chemarea de a se construi singur și a tinde spre suprauman – astfel devine obosit de propria sa autonomie, suveranitate; el este în același timp singur, deprimat și dependent. Alain Ehrenberg consideră, pe bună dreptate, că dependența – această relație patologică față de un produs, o substanță sau o persoană – este prețul unei libertăți fără limite pe care omul de astăzi și-o acordă și reprezintă, în mod paradoxal, o formă de sclavie.
Un alt autor, psihiatrul și psihanalistul francez Jean-Pierre Lebrun, descrie omul contemporan în cartea sa „O lume fără limite”, vorbind despre o restrângere a capacității noastre de a gândi, mai ales la nivelul gândirii simbolice (atât de prezentă în Sfintele Scripturi), despre o reducere spectaculoasă a vieții interioare [2].
Nu pot decât să fiu de acord cu diagnosticul precis al acestor autori. Omul care vine astăzi să consulte pentru probleme psihice e, deci, tot mai rar nevroticul descris de psihanaliști la începutul secolului XX, care se învinovățea de încălcarea anumitor reguli – deși acest tipar există, din păcate, la cei credincioși; pacientul de azi e mai mult o persoană care se uită în oglindă și căruia, spre deosebire de Narcis, nu îi place ce vede acolo. Pentru că a fost traumatizat, rănit, pentru că a moștenit răni sufletești de la cei din neamul lui, pe care nu le-a dat lui Hristos spre vindecare, pentru că nu a avut parte de iubire, mai ales în mica copilărie.
Putem afirma că, în societatea actuală, copiii și adolescenții noștri cresc adesea fără repere clare din punct de vedere moral sau spiritual, sau cu o mulțime de repere care induc o stare de confuzie interioară; mesajul care li se transmite implicit e de tipul: „Ești liber să faci ce vrei, noi nu te constrângem la nimic, dar atenție, copilul meu, trebuie să reușești pe plan școlar, social, profesional!…” Acest tip de mesaj supune copiii și adolescenții noștri unei presiuni constante, îi înlănțuie, le răpește libertatea, liniștea interioară, și îi împiedică să-și construiască o structură identitară temeinică.
Prețul de plătit e reprezentat de anxietate, de depresie, dar și de diferitele dependențe – temporare și iluzorii soluții antidepresive.
A.N.: Cum afectează lipsa unor modele sănătoase – părinți, profesori, mentori – formarea psihică și spirituală a unui copil?
R. I.: Din punct de vedere clinic, constatăm că structura de personalitate a copilului, bazele relaționale ale fiecărei persoane, se construiesc în prima copilărie, mai ales înainte de vârsta de 3 ani.
În construirea acestei identități profunde, cea mai mare importanță o au relațiile de iubire care se creează în jurul copilului, în primul rând în relația dintre soț și soție, dar care se creează, desigur, și în relația dintre părinți și copil. E important apoi exemplul personal al fiecărui părinte, comportamentul său, cel mic copiind continuu, în creierul lui, prin activitatea neuronilor-oglindă, ceea ce vede în jurul lui.
Contează, desigur, și discursul părinților, regulile care sunt propuse în familie, explicarea lor, consecințele nerespectării lor; dar și cuvintele prin care se explică emoțiile, trăirile sufletești ale celor din familie, esențiale pentru dezvoltarea unei inteligențe emoționale a copilului, a adultului de mai târziu; toate acestea necesită o comuniune de relații între soți și copil, relații directe, „față către față”.
Copilul vede ce se întâmplă în jurul lui, iar comunicarea verbală și non-verbală cu părintele îl ajută să găsească sensul a ceea ce trăiește el în acel moment. Această înțelegere profundă se face în relația cu adultul – cu bunicii, cu educatorii, dar, în primul și în primul rând, în relația cu părinții.
În aceste relații trebuie să fie afirmată o dragoste necondiționată – prima condiție a dezvoltării armonioase a copilului, dar și cadrul relațional în care copilul va crește, cu reguli și limite care vor da consistență identității copilului, sursă de imagine de sine stabilă și de relații afective armonioase cu ceilalți, sursă de libertate.
Construirea structurii interioare a personalității are, deci, la bază comuniunea relațiilor de iubire în familie (soț-soție-copil, chiar când un părinte e fizic absent, dar prezent în discursul/inima celuilalt) și un cadru educativ clar, coerent, expresie a grijii și iubirii părintești, prelungire firească a iubirii conjugale; acest cadru va face tot mai mult loc dezvoltării inițiativei personale pe măsură ce copilul crește, desprinderea acestuia de mediul familial – dar cu păstrarea unor rădăcini firești și necesare – fiind o grijă timpurie a oricărui părinte responsabil.
A.N.: De ce este tot mai dificil pentru familie să ofere astăzi acest cadru de siguranță și stabilitate?
R. I.: Vedem în consultațiile familiale părinți care au mari dificultăți în a fi cu adevărat prezenți în relația cu copiii, având multe alte priorități, cum ar fi serviciul, utilizarea diferitelor tipuri de ecrane sau alte dependențe; adolescenții ne vorbesc cu durere despre această absență. Mulți părinți sunt imaturi emoțional și nu sunt capabili să propună și să aplice reguli educative clare, chiar atunci când copiii sunt mici.
Un război nevăzut ia amploare în relațiile dintre femei și bărbați. Familiile sunt tot mai instabile, sursă de frustrări și conflicte. Poziția tatălui în familie a devenit din ce în ce mai precară și inconsistentă; psihiatrul francez Jacques Lacan vorbea despre funcția simbolică a tatălui în triangularea relațională copil – mamă – tată, triangulare fără de care copilul nu poate deveni subiectul propriei existențe; insecuritatea identitară este prețul de plătit. Căci, am putea adăuga din perspectivă creștină, orice relație adevărată este trinitară, după modelul/icoana comuniunii relațiilor de iubire din sânul Sfintei Treimi.
BIBLIOGRAFIE:
- Alain Ehrenberg, La fatigue d’être soi. Dépression et société, Paris, Odile Jacob, 1998
- Jean-Pierre Lebrun, Un monde sans limite: essai pour une clinique psychanalytique du social, Érès, Toulouse, 1997.
- Holly Korbey, Young adults are struggling with their mental health. Is more childhood independence the answer?, Dec 20, 2022, Updated Feb 7, 2024, kqed.org.
- Alexandre Schmemann, Journal (1973-1983), Editions des Syrtes, 2009, p. 515.
- M. Dostoievski, Frații Karamazov, Editura pentru Literatura Universală, București, 1965, p. 346.
- Alexandre Schmemann, Journal (1973-1983), Editions des Syrtes, Paris, 2009, p. 332-333.
- 365 de dimineți cu Maica Siluana, Texte culese de obștea Mănăstirii „Sfântul Siluan Atonitul” din Iași, Doxologia, Iași, 2024, p. 50.
Scurtă biografie:
Diaconul dr. Rareș Ionașcu (n. 1969) este medic psihiatru. A absolvit Facultatea de Medicină la Cluj-Napoca și și-a făcut specializarea în psihiatrie în Franța, unde s-a format și în terapia familială sistemică. Este responsabil al unității de terapie familială și al centrului de reabilitare psihosocială din cadrul spitalului de psihiatrie din Angoulême.
Predă Bioetică la Centrul Ortodox de Studii și Cercetare „Dumitru Stăniloae” din Paris. Este căsătorit cu doamna Alina, medic, și au doi copii, Maria și Ștefan.
