Cadru didactic și îndrumător de doctorat la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, Părintele Paul Siladi predă și cercetează în domenii precum misiologia, teologia și cultura, comunicarea și spiritualitatea Părinților deșertului.
În dialogul de față, Sfinția Sa vorbește despre viață ca dar care presupune responsabilitate, precum și despre unitatea dintre trup și suflet încă de la începutul existenței omului. Totodată, explică de ce credința noastră adevărată se vede în felul în care îi însoțim pe cei aflați în suferință și cum pot fi formați tinerii să privească fiecare persoană cu iubire, realism și speranță. Interviul a fost acordat în cadrul rubricii #vinereapentruviață.
Viața, dar și responsabilitate
Alexandra Nadane: Părinte, știm că viața este cel mai mare dar de la Dumnezeu și aș vrea să vă întreb cum se vede acest dar din perspectiva Sfinților Părinți? Ce mărturii au lăsat aceștia despre unitatea dintre suflet și trup încă de la concepție?
Pr. lect. univ. dr. Paul Siladi: Aș zice că sunt două întrebări și o să încerc să răspund pe rând la ele. În momentul în care ați întrebat cum se vede, din perspectiva Sfinților Părinți, viața ca dar, eu mă gândesc că se vede prin perspectiva responsabilității. Întreaga literatură patristică pe care am citit-o ia cumva ca de la sine înțeles faptul că viața pe care o avem este un dar extraordinar, pe care nu trebuie să-l risipim. Nici măcar nu se pune problema irosirii acestui dar.
Toată insistența, tot ce se discută acolo este despre ce putem face și cât de responsabili suntem să gestionăm bine darul acesta extraordinar pe care îl primim de la Dumnezeu. Deci cred că aceasta este teza principală de la care putem porni discuția. Dumnezeu creează lumea și, la capătul creației, îl așază pe om ca administrator, chivernisitor, purtător de grijă, conducător, care să se bucure și, în același timp, să gestioneze lumea aceasta. Pornind de la această poziție cu totul privilegiată pe care o are omul, îl vedem responsabil atât față de propria sa viață, cât și față de lumea întreagă, în mijlocul căreia a fost așezat.
În ceea ce privește unitatea dintre trup și suflet încă de la bun început, mi se pare că și aceasta este o teză pe care o găsim ca de la sine înțeleasă la Sfinții Părinți. Și este esențial lucrul acesta. Aș vrea să lărgesc puțin discuția, poate și să o duc spre o temă care mă preocupă ceva mai mult în ultima perioadă, anume că, adesea, suntem tentați să credem că viața duhovnicească, viața spirituală, este ceva ce ține exclusiv de suflet: că omul are această parte mai înaltă, sufletul, în vreme ce trupul este ca un soi de carcasă, care, am putea zice, în anumite momente este chiar dispensabilă, un soi de suport al vieții sufletului.
Mi se pare că lucrurile nu stau deloc așa, dacă ne uităm cu mai multă atenție la viziunea biblică și la cea patristică, pentru că omul este, de la bun început, trup și suflet, iar viața spirituală le implică pe amândouă. Tocmai de aceea, întreaga literatură ascetică are o serie de practici, să le numim „corporale”.
Vorbim despre post, despre metanii, despre lucruri pe care le facem cu trupul nostru pentru a ne putea influența sufletul. Și atunci ar trebui să ne mai aducem aminte de încă un detaliu pe care îl consider foarte important: noi nu credem doar în viața veșnică a sufletelor, ci credem în ceva esențial, care este învierea trupurilor. Specificul credinței creștine este că, la cea de-a Doua Venire a Mântuitorului, va avea loc învierea trupurilor, pentru ca omul să fie deplin, trup și suflet. Teza aceasta mi se pare deosebit de importantă și poate constitui un bun punct de plecare pentru discuția noastră.
A.N.: O temă delicată este modul în care tratăm trupurile copiilor care și-au pierdut viața în perioada sarcinii.
Pr. P.S.: Sunt absolut convins că, dacă omul este întreg de la bun început, legătura aceasta dintre trup și suflet este ceva permanent. Trupurile acelor copii, chiar dacă nu au ajuns la maturitate, merită să fie tratate cu același respect cu care este tratat trupul oricărui om.
Credința ca fundament pentru solidaritatea dintre oameni
A.N.: În înțelegerea ortodoxă există o unitate între credință și fapte, o chemare constantă de a ne ruga pentru ceilalți și de a-i sprijini. Având în vedere că, la nivel global, în fiecare zi aproximativ 200.000 de copii își pierd viața prin avort, iar multe femei trec prin frământările crizei de sarcină și ale lipsei de sprijin, ce forme de sprijin concret și duhovnicesc am putea dezvolta mai mult, la nivel personal și comunitar, pentru a le susține pe femeile însărcinate și pe copiii lor?
Pr. P.S.: Ați spus la început că vom vorbi despre unitatea dintre credință și faptă și mi se pare că este un detaliu important, pe care eu l-am găsit exprimat nu atât de mult în teologie, cât mai degrabă în psihologie. Și anume: putem descoperi cu adevărat ceea ce credem nu pe baza afirmațiilor noastre, ci pe baza felului în care acționăm. Cu alte cuvinte, dacă analizăm felul în care ne comportăm și felul în care suntem unii în legătură cu ceilalți, ceea ce putem decanta de acolo este ceea ce credem cu adevărat. Și s-ar putea ca, de multe ori, să fim puși în criză, pentru că am putea constata că există o distanță destul de mare între ceea ce afirmăm și ceea ce facem.
În general, eu aș numi aceasta diferența dintre teologia explicită și teologia implicită a fiecăruia. Fiecare dintre noi, cei care suntem credincioși și mergem la biserică, dacă suntem întrebați despre credința noastră, formulăm o teologie explicită, pe care, cu mintea, ne străduim să o facem cât mai apropiată de teologia Bisericii. Dar, pe de altă parte, există și o teologie implicită, care s-ar putea deduce din ceea ce facem. Și atunci, în general, între cele două există o tensiune destul de mare, dată de distanța dintre ele.
Viața spirituală, spovedania, toate lucrurile acestea pe care le facem, conștient sau inconștient, cred că urmăresc tocmai să micșoreze distanța dintre teologia implicită și teologia explicită. Trebuie să începem prin a fi conștienți că ceea ce facem exprimă, în modul cel mai concret, credința noastră adevărată.
Cât privește partea a doua a întrebării, ce anume am putea face pentru a-i ajuta pe cei care sunt în suferință, cred că fiecare dintre noi are sensibilitățile sale și, pe baza acestora, ar putea contribui cu ceva. Mă gândesc acum la un lucru care m-a marcat de curând, când la biserică se citea Evanghelia despre vindecarea slăbănogului din Capernaum. Știm că în Evanghelii găsim două situații, doi slăbănogi care sunt vindecați: unul este coborât prin acoperișul casei, altul este dus înaintea Mântuitorului.
Nu aș vrea să intrăm în discuții dacă cei doi sunt aceeași persoană. Prea puțin contează lucrul acesta. Ceea ce contează în ambele relatări este că oamenii sunt solidari cu cel aflat în suferință și că solidaritatea lor Îl impresionează de fiecare dată pe Mântuitorul, Care îl vindecă pe cel bolnav pentru credința celor care îl aduc înaintea Domnului. Mă impresionează gestul acesta. Mă impresionează faptul că Dumnezeu este gata să facă minuni atunci când cel aflat în suferință este însoțit de oameni credincioși.
Și mai este ceva ce cred că putem învăța. În pericopa în care ni se vorbește despre slăbănogul coborât prin acoperiș, este interesant faptul că vedem cum credința ne provoacă să acționăm neconvențional. Credința ne provoacă uneori să-i scandalizăm pe cei care se așteaptă ca oamenii credincioși să fie foarte conformiști și să facă doar ceea ce societatea așteaptă de la ei. Probabil că aceasta ar putea fi o direcție bună în reflecția noastră cu privire la modurile în care pot fi ajutate femeile însărcinate.
Aș îndrăzni să spun că trebuie să avem curajul să riscăm să facem lucruri neconvenționale, să identificăm foarte clar nevoile lor și felul în care putem ajuta, într-o manieră adesea neașteptată: neașteptată de noi, de societate și de ceilalți, în modul în care Dumnezeu ne inspiră să o facem.
Fiecare viață, o promisiune a lui Dumnezeu
A.N.: În societate se discută mult despre „calitatea vieții” dintr-o perspectivă utilitaristă. Cum putem păstra vie conștiința că viața are valoare din primul moment al concepției până la trecerea la cele veșnice, chiar și atunci când presiunea socială este foarte mare, mai ales asupra tinerilor?
Pr. P.S.: Sfântul Dumitru Stăniloae, într-un paragraf pe care, în clipa aceasta, nu îl pot identifica, spunea că viața, fiind darul lui Dumnezeu, are valoare în orice context. Și acum urmează fragmentul care, pentru mine, a fost șocant. El spune că viața, chiar și în iad, este mai valoroasă decât lipsa ei, decât aneantizarea. Este tulburător gândul acesta, pentru că mută perspectiva de la ceea ce credem noi că este viața – poate ceva ce judecăm după criterii utilitariste, așa cum spuneți dumneavoastră – spre viață ca dar al lui Dumnezeu, ca promisiune a lui Dumnezeu. Și, fiind o promisiune a lui Dumnezeu, aceasta nu încetează niciodată, nu se anulează.
Dumnezeu nu Se contrazice pe Sine, spunând ceva și apoi retrăgând ceea ce a spus. Viața fiecărui om este o promisiune a lui Dumnezeu, care se înveșnicește. Și atunci cred că, pentru un om credincios cel puțin, gândul că în spatele fiecărei vieți este un cuvânt veșnic al lui Dumnezeu, că se află acolo o promisiune infinită, ar putea să ne ajute să menținem vie conștiința valorii pe care o are viața. În spatele fiecărei vieți este un cuvânt veșnic al lui Dumnezeu, Care niciodată nu Se neagă pe Sine.
Educația tinerilor: „Să avem curaj, chiar dacă ratăm de foarte multe ori. Să încercăm în continuare”
A.N.: Ce pot face cei care au un rol în formarea tinerilor pentru a le transmite dragostea față de semeni, spiritul de dăruire și deschiderea de a primi viața ca dar?
Pr. P.S.: Adesea ne așteptăm ca cei care lucrează cu tinerii să facă minuni. Eu sunt de ani buni profesor și încă nu am reușit să fac niciun miracol. Așa că nu voi propune așteptări foarte mari, cu soluții pe care să le aplice ceilalți, chiar dacă mie însumi nu prea mi-au ieșit. Cred că soluțiile sunt doar cele pe care le știm: să încerci tu, în primul rând, să-i tratezi pe oameni cu iubire, cu înțelegere. Mi se pare că tinerii, în general, sunt foarte sensibili. Au nevoie să fie văzuți, au nevoie să fie ascultați.
De pe vremea când eram eu în școală, am senzația că încercăm să le livrăm lucruri de-a gata și lucrăm ca la bandă, într-o fabrică, încercând să-i facem pe copii să fie cum vrem noi. Cred că nevoia lor fundamentală este aceea de a fi observați ca ființe umane vii, cu ideile și cu gândurile lor. Iar în felul acesta, observându-i, cred că le putem transmite dragoste și apoi îi putem învăța, pas cu pas, cel puțin pe unii dintre ei, să dea mai departe ceea ce au primit.
Într-un mod interesant, o doamnă filosof franceză, Chantal Delsol, spunea că tinerii sunt educați într-o măsură mai mare de timpul și de societatea în care trăiesc decât de părinții lor. Și aș adăuga eu: chiar și decât de școală, de învățători sau de preoți. Provocarea la care suntem supuși cu toții, cei care încercăm să-i educăm pe tineri, este tocmai aceea de a ne opune curentului puternic al spiritului vremii. Și nu reușim întotdeauna sau reușim foarte, foarte puțin.
Nu cred că trebuie să ne pierdem nădejdea, dar, în același timp, nici să avem așteptări lipsite de realism, sperând că minunile se vor întâmpla pe bandă rulantă. Cred că cel mai important lucru, legat de toate cele pe care le-am spus mai devreme, este să avem curaj, chiar dacă ratăm de foarte multe ori. Să încercăm în continuare.
Scurtă biografie
Pr. lect. univ. dr. habil. Paul Siladi este cadru didactic la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Este doctor în Teologie, cu o teză dedicată raportului dintre cuvânt și imagine în misiunea Bisericii, iar domeniile sale de cercetare și predare includ misiologia, comunicarea, relația dintre teologie și cultură și spiritualitatea Părinților deșertului. A fost redactor, iar ulterior director al Radio Renașterea, desfășurând de-a lungul timpului o bogată activitate publicistică și mediatică.
