Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul

Biserica Ortodoxă sărbătorește în fiecare an la 18 decembrie pe Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul.

Unul din cei mai populari sfinți moldoveni din toate timpurile a fost Daniil Sihastrul, cunoscut și sub numele de „Sfântul Daniil schimonahul” sau „Sfântul Daniil cel Nou”, spre a-l deosebi de proorocul din Vechiul Testament sau de Daniil Stâlpnicul. Amintirea lui s-a transmis din neam în neam, din timpul vieții lui, din a doua jumătate a secolului al XV-lea, până in zilele noastre. Una din tradițiile păstrate în popor despre Daniil Sihastrul a fost fixată în scris mult mai târziu, de marele cronicar moldovean Ion Neculce (1672-1745], în lucrarea lui 0 samă de cuvinte. Alte tradiții despre el se păstrează și azi în satele și mănăstirile Bucovinei.

Potrivit acestora, el s-ar fi născut într-o casă de țărani dintr-un sat care aparținea de Episcopia din Rădăuți. Cunoscând mai mulți călugări, s-a hotărât el însuși să-și închine viața lui Dumnezeu. Și astfel, tânărul Dumitru, cum se numea din botez, a intrat în cinstita stepenă a călugăriei, la mănăstirea-catedrală din Rădăuți, primind, potrivit rânduielilor monahale, numele de David. A trăit în preajma acestui sfânt locaș de închinare, cu hramul „Sfântul Nicolae”, ctitoria lui Bogdan Vodă întemeietorul. Aici a învățat carte, a deprins pravila vieții călugărești și a lucrat în gospodăria mănăstirii, alături de ceilalți viețuitori. Dorind o viață cu adevărat „pustnicească”, departe de lume și de frământările ei, tânărul monah părăsește târgul și Episcopia de Rădăuți și se retrage la schitul Sfântul Lavrentie (Laurențiu), în hotarul satului Laura (înglobat acum în comuna Vicovul de Sus, jud. Suceava), numit așa după „lavra” de călugări care trăiseră odată în aceste locuri. A dus acum o viață și mai aspră,

de post și rugăciune, împreunate cu munca în gospodăria schitului. Aici a îmbrăcat „schima cea mare”, adică ultima treaptă a călugăriei, primind un nume nou, cel de Daniil. Noul ieroschimonah Daniil s-a retras apoi într-un loc tăinuit, înspre munte, pe malul pârâului Vițeul, azi în satul Putna. Acolo a găsit o stâncă, în care, după spusele tradiției, a dăltuit cu multă osteneală un paraclis, din care se mai văd și azi pridvorul, naosul și altarul, iar dedesubt o încăpere, săpată tot în piatră, care îi slujea drept chilie, după ostenelile zilei.

Vestea despre acest evlavios sihastru s-a răspândit curând, mai ales în satele din părțile de nord ale Moldovei. Era căutat de mulțime de credincioși, cărora le citea rugăciuni pentru izbăvirea de boli și suferințe. A auzit despre el și tânărul Ștefan, feciorul lui Bogdan al II-lea, cel ucis la Reuseni din porunca fratelui său Petru Aron, în octombrie 1451. Se spune că tânărul Ștefan, scăpat atunci ca prin minune, și-a găsit adăpost tocmai în chilia sihastrului Daniil, care 1-a întărit și încurajat, prin cuvinte părintești de mângâiere. Și tot atunci cuviosul Daniil ar fi prezis tânărului copleșit de durere și deznădejde că nu peste mult timp va urca pe tronul tatălui său Bogdan al II-lea și al bunicului său Alexandru cel Bun. Și cuvântul sihastrului s-a împlinit în aprilie 1457, când vrednicul de pomenire mitropolitul Teoctist „1-a pomăzuit spre domnie” pe Ștefan cel Mare „la locul ce să chiamă Direptatea”, cum scria bătrânul cronicar Grigore Ureche.

Ajuns pe tronul Moldovei, Ștefan Vodă 1-a cercetat pe sihastrul Daniil și în anii lui de domnie, atât în vremuri de pace, cât și în cele de cumpănă pentru țară. Tot tradiția spune că el l-ar fi îndemnat pe domn să ridice mănăstirea Putna, în apropiere de chilia în care trăia. Noua mănăstire a fost sfințită la 10 septembrie 1470 de mitropolitul țării, Teoctist, și de episcopul Tarasie de la Roman, înconjurați de un ales sobor de arhimandriți, ieromonahi și preoți de mir, șaizeci și patru la număr. Mai târziu, biserica mănăstirii a devenit gropnița lui Ștefan cel Mare și a familiei sale. Tot tradiția spune că domnitorul și ierarhii țării aveau de gând să rânduiască în slujba de egumen pe Daniil, dar el n-a primit, ci a rămas pe mai departe la chilia lui, continuând să fie cercetat de tot mai mulți credincioși. După un număr de ani, și-a părăsit chilia și s-a îndreptat spre locuri mai retrase, oprindu-se undeva pe apa pârâului Voroneț (numit și Corbul), unde și-a făcut o nouă chilie sub stânca numită Șoimul.

împovărat de ani, a început aici o nouă perioadă a vieții lui. Ca și la Rădăuți sau în chilia lui de la Vițeul, el priveghea și se ruga fără încetare, povățuindu-i pe toți aceia care se îndreptau spre chilia lui de sihastru. A pregătit și aici ucenici în ale călugăriei, între care și pe Grigorie Roșea, viitor egumen la Probota, apoi mitropolit al Moldovei și nou ctitor la Voroneț.

între cei care se îndreptau și acum spre chilia lui, pentru .i-i cere cuvânt de învățătură și de mângâiere, s-a numărat din nou Ștefan cel Mare. în vara anului 1476 a intrat în Moldova o puternică și pustiitoare armată turcească, comandată de însuși sultanul Mehmed al II-lea (Mahomed), cuceritorul Constantinopolului. In lupta de la Valea Albă – Războieni, din ținutul Neamțului, la 26 iulie 1476, oastea lui Ștefan cel Mare a fost înfrântă, iar domnul, cu puțini oșteni, s-a retras din fața invadatorilor în nordul țării. în aceste împrejurări dramatice, domnitorul îl caută din nou pe Daniil și-i cere cuvânt de încurajare, în acele ceasuri de restriște pentru țara Moldovei. întâlnirea lor este descrisă în cuvinte emoționante de cronicarul Ion Neculce, în lucrarea sa O samă de cuvinte, pe baza mărturiilor culese de el însuși din tradiția păstrată pe atunci în popor.

Iată ce scria învățatul cronicar: „Iară Ștefan Vodă, mergând de la Cetatea Niamțului în sus pre Moldova, au mărsu pe la Voroneț, unde trăia un părinte sihastru pre nume Daniil. Și bătând Ștefan Vodă în ușa sihastrului să-i descuie, au răspunsu sihastrul să aștepte Ștefan Vodă afară până ș-a istovi ruga. Și după ce ș-au istovit sihastrul ruga, l-au chiemat în chilie pre Ștefan Vodă. Și s-au spoveduit Ștefan Vodă la dânsul. Și au întrebat Ștefan Vodă pre sihastru ce va mai face, că nu poate să să mai bată cu turcii; închina-va țara la turci, au ba? Iar sihastrul au zis să nu o închine, că războiul iaste a lui. Numai, după ce va izbândi, să facă o mănăstire acolo, în numele Sfântului Gheorghe, să fie hramul bisericii. Deci au și purces Ștefan Vodă în sus pe Ia Cernăuți și pre la Hotin și au strânsu oastea, feliuri de feliuri de oameni. Și au purces în gios. Iar ‘turcii, înțălegând că va să vie Ștefan Vodă cu oaste în gios, au lăsat și ei Cetatea Niamțului de a o mai bate și au început a fugi spre Dunăre. Iar Ștefan Vodă au început a-i goni în urmă și a-i bate, până i-au trecut de Dunăre. Și întorcându-să înapoi Ștefan Vodă, s-au apucat de au făcut mănăstirea Voronețul. Și au pus hramul bisericii Sfântul Gheorghe”.

Așadar, Cuviosul Daniil este cel care 1-a îndemnat pe Ștefan Vodă să continue lupta împotriva turcilor, pentru a izbăvi Țara Moldovei. Și tot de la el a venit și îndemnul de a zidi o mănăstire nouă-la Voroneț, în apropierea chiliei sale. Noua ctitorie a lui Ștefan cu hramul „Sfântul Gheorghe” purtătorul de biruință, a lost ridicată în vara anului 1488, din 26 mai până la 14 septembrie, după cum spune pisania, deci la 12 ani după luptele pustiitoare pe care le-a avut cu turcii.

Nu se știe când a trecut Daniil la cele veșnice. A fost îngropat în partea sudică a pronaosului bisericii de la Voroneț. Pe mormântul său a fost așezată o lespede de gresie, pe care se află o inscripție în limba slavonă: „Acesta este mormântul părintelui nostru David, schimnicul Daniil”, fără nicio lămurire cu privire la data mutării sale la Domnul. Tot tradiția spune că la înmormântarea lui ar fi luat parte și domnitorul Ștefan cel Mare, care a rânduit să i se așeze pe mormânt acea piatră funerară. în mănăstirea Putna se păstrează până azi un deget arătător, îmbrăcat în ferecătură de argint și împodobit cu mărgăritare, din 1749, care, după tradiție, ar fi al Cuviosului Daniil; cu acest deget le-ar fi arătat lui Ștefan cel Mare locul potrivit pentru zidirea mănăstirii Putna.

„După adormirea sa întru Domnul, la mormântul lui au venit mulți credincioși spre a se ruga aici și a cere vindecarea de boli și neputințe, încă din timpul vieții, poporul, care îi cunoștea viața și faptele minunate, 1-a cinstit ca sfânt, iar după moarte această cinstire a sporit și mai mult, deși nu s-a făcut o canonizare oficială din partea Bisericii. El apare cu acest atribut în mai multe documente din veacul al XVI-lea, De pildă, la 21 martie, mitropolitul Grigorie Roșea, ucenicul lui Daniil, făcea o danie mănăstirii Voroneț „unde-i hramul Sfântului Mare Mucenic al lui Hristos și purtător de biruință Gheorghe, unde se odihnește sfântul stareț Daniil”, danie întărită de Iliaș Vodă Rareș. Printr-un act de la Alexandru Vodă Lăpușneanu, din 5 aprilie 1558, se întărea dania satului Drăgoești, făcută de un monah cu numele Teodosie, mănăstirii Voroneț, „unde este hramul sfântului marelui mucenic Gheorghe și al sfântului stareț Daniil”. Același Teodosie mai dăruia Voronețului două sate, dania lui fiind întărită de Petru Vodă Șchiopul, la 16 iulie 1575, când se făcea din nou amintire de „moaștele sfântului stareț Daniil”. în sfârșit, printr-un act de la Ieremia Vodă Movilă, din 17 decembrie 1599, se întărea dania câtorva sate de dincolo de Prut hărăzite mănăstirii Voroneț, „unde se odihnesc sfintele moaște a preacuviosului și purtătorului de Dumnezeu părintelui nostru Daniil cel Nou”. Notăm aici că prin cuvântul „stareț” nu trebuie să înțelegem un egumen, ci un călugăr încărcat de ani, cu o viață aleasă, un bun povățuitor și îndrumător al călugărilor și credincioșilor.

De asemenea, numele acestui cuvios apare și într-o însemnare din 1550, pe un manuscris slavon, dăruit de un monah cu numele Ioan mănăstirii Voroneț, „unde din fragedă tinerețe și din copilărie m-am făgăduit lui Dumnezeu, cu rugăciunile Sfântului Părintelui nostru Daniil cel Nou și unde am primit mântuitorul și îngerescul cin…” Mai târziu, teologul ucrainean Zaharia Kopistenski, în cartea sa Palinodia, alcătuită în anii 1621-1622, amintea pe „Daniil, sfântul făcător de minuni” de la Voroneț. După șase decenii, mitropolitul Dosoftei, în cartea sa Viața și petrecerea sfinților (voi. IV, Iași, 1686, fila 152), îl așază în fruntea unui șir de nouă sfinți, notând că a și văzut moaștele sale și pe ale lui Rafail de la Agapia. După cartea lui Dosoftei, numele celor nouă sfinți moldoveni au mai fost trecute și în alte Vieți de sfinți care au apărut în românește. Mai mulți învățați români din secolele al XIX-lea și al XX-lea notează, în lucrările lor, unele din tradițiile legate de viața lui Daniil, subliniind faptul că tradiția populară îl socotește sfânt Marele cărturar Nicolae Iorga, de pildă, îl numea „sfântul românesc din vremea lui Ștefan Vodă” sau „sfânt țărănesc târziu pe care 1-a dat Moldova noastră”.

Chipul Sfântului Daniil apare și în două picturi din secolul al XVI-lea. în 1547, s-a terminat minunata pictură exterioară a bisericii lui Ștefan cel Mare de la Voroneț, prin purtarea de grijă a mitropolitului Grigorie Roșea. Pe fațada de miazăzi a pridvorului, lângă ușa de intrare, apar chipurile mitropolitului Grigorie și al lui Daniil Sihastrul. Acesta este zugrăvit ca un om bătrân cu barbă lungă și albă și în veșminte de sihastru; în jurul capului, cu plete albe, apare aureola de sfânt, precum și inscripția „Sfântul Daniil”. în mâna stângă are un toiag, iar în dreapta ține un sul de pergament, cu o inscripție slavonă: „Veniți fraților, de mă ascultați. învăța-vă-voi frica Domnului, cine este omul…”. Un alt chip al sfântului apare într-un Tetraevanghel, dăruit de mitropolitul Grigorie Roșea mănăstirii Voroneț. Sfântul este înfățișat stând în picioare, cu o cruce în mâna dreaptă și un toiag în stânga; este îmbrăcat în veșminte scumpe și bogate, având barbă și plete albe. Fața îi strălucește de bunătate și de evlavie, o față spiritualizată de schimnic care a trăit toată viață în post și rugăciune. în jurul capului apare aureola sfințeniei, precum și inscripția „Sfântul Daniil”.

Iată deci atâtea mărturii din care reiese că acest cuvios Daniil de la Voroneț s-a bucurat de aleasă cinstire din partea credincioșilor moldoveni încă din timpul vieții, iar după moarte l-au socotit sfânt. O hotărâre sinodală de „canonizare” s-a luat abia la 20 iunie 1992, rânduindu-se ca el să fie prăznuit pe întreg cuprinsul Patriarhiei Române în fiecare an la 18 decembrie. (Informații preluate din volumul Sfinți daco-romani și români, autor prof. dr. Mircea Păcurariue, Editura Basilica 2013)

Comentarii Facebook

Lasă un răspuns


Știri recente