Vederea luminii necreate

Deși sunt cuvintele unei teologii înalte, care depășesc poate capacitatea multora dintre noi de a le înțelege, în articolul de față voi creiona un aspect important al teologiei ortodoxe, încercând să surprind elemente importante ale experienței isihaste: omul înaintat duhovnicește se depășește pe sine și devine organ al harului. Golindu-se de înțelesurile lumii, el nu le leapădă, ci aleargă către întâlnirea cu Dumnezeu, care e scopul vieții de osteneli duhovnicești.

Sfântul Grigorie Palama vorbește despre vederea luminii necreate ca despre o experiență care presupune participare la preaplinul vieții dumnezeiești. Omul curățit de patimi, cu mintea trează, își depășește cele ale firii, fără să le anuleze, și golindu-se atât de înțelesurile pătimașe ale lumii, cât și de noimele bune ale creației, intră în adâncul unui prea-plin care nu este golire, ci împărtășire negrăită de har. Nu golirea este substanța acestei uniri, după cum nici efortul personal nu e cauza imediată a experienței, ci ambele, și golirea, și efortul personal, sunt împlinite de lucrarea personală a lui Dumnezeu. Căutând să se cunoască pe sine, omul devine tot mai transparent harului, și în acest proces de dezgolire, el devine întreg părtaș al luminii. Depășirea înțelesurilor lumii nu înseamnă anularea rolului pozitiv al multor dintre aceste înțelesuri: poruncile, legea duhovnicească, slujbele, cântarea, icoana, vor face parte și mai departe din arsenalul folosit în războiul duhovnicesc. Omul intră însă într-o altă dimensiune, care nu mai e aceea a cunoașterii, a vederii în ghicitură, ci gustă arvuna Împărăției într-un chip mai nemijlocit, mai plin de realismul îndumnezeirii. Spune Sfântul Grigorie Palama, citându-l pe Sfântul Dionisie: „”O astfel de unire a celor îndumnezeiți cu lumina cea de sus se produce când încetează orice lucrare/activitate intelectuală”. Ea nu este produsul unei cauze sau a unei analogii, căci acestea depind de activitatea intelectuală, ci este rezultatul unei goliri, nefiind însă golire”. Încetarea oricărei activități intelectuale presupune așadar nu anularea acestei capacități determinante a ființei omenești, ci punerea ei la dispoziția harului. Omul se golește pe sine, însă această golire nu e nicidecum cauza unirii cu lumina. Dacă așa ar fi, omul ar putea dispune oricând de instrumentul determinării relației cu Dumnezeu, ceea ce ar împinge la un mecanicism al relației: „Ea nu este produsul unei cauze sau a unei analogii, căci acestea depind de activitatea intelectuală, ci este rezultatul unei goliri, nefiind însă golire. Căci dacă ar fi doar golire, ar depinde de noi, iar aceasta este doctrina mesalienilor. Ei spun: „Urcăm când vrem către tainele negrăite ale lui Dumnezeu”, după cum și Sfântul Isaac amintește despre ei. Contemplația nu este deci numai golire și negație sau apofază, ci unire și îndumnezeire, care survine după golirea de toate întipăririle din minte care vin de la cele de jos”.

Libertatea Duhului și efortul omului

Omul se golește pe sine și, așa cum aminteam mai sus, golirea nu e decât o parte a procesului de întâlnire cu harul dumnezeiesc, și nicidecum cauza sau declanșatorul acestei întâlniri. „Duhul suflă unde vrea”, și omul nu poate închide în capcanele determinismului această libertate a lui Dumnezeu. Sfântul Grigorie Palama atrage atenția asupra unui aspect fundamental al vieții isihaste: „Unirea survine în chip tainic și de negrăit, prin harul lui Dumnezeu; sau mai degrabă survine după încetarea oricărei activități intelectuale, care este mai mult decât o golire. Căci golirea este doar un semn al acestei încetări. De aceea fiecare credincios trebuie să pună hotar între Dumnezeu și orice creatură”. A pune hotar între cele ce țin de lumea creată, inclusiv între eforturile ascetice și lucrarea liberă a lui Dumnezeu, este esențial pentru înțelegerea întregului discurs al Sfântului Grigorie. Omul pregătește terenul pentru primirea harului prin lupta cu patimile, prin curăția minții, prin rugăciune și osteneli duhovnicești. Toate acestea însă, luate în sine, absolutizate chiar, nu pot depăși granița unor acte care țin de domeniul creatului. Harul necreat, total deosebit de planul creat, oferă omului, pe baza ostenelilor sale, deschiderea către o înțelegere neînțeleasă, mai presus de înțelegere, a lucrării lui Dumnezeu. Omul se golește pe sine, umplându-se de lucrarea harului. Antinomia acestor mișcări scoate în evidență complementaritatea lor. În acest sens, Sfântul Grigorie face o precizare importantă:

„Încetarea oricărei activități intelectuale și unirea cu lumina cea de sus, care urmează acestei încetări, este ceva ce ține de experiență, și are ca scop îndumnezeirea; este ceva care aparține doar celor care și-au curățit inima și au primit harul”. Nu este o golire negativă, care să nege valoarea intrinsecă a lucrurilor depășite. Valorile vieții duhovnicești rămân repere de nezdruncinat.

Omul, alăută a harului

Odată însă cu unirea pe treapta cea mai înaltă a contemplației, omul nu mai vede, nu mai aude și nu mai simte această unire cu cele ale firii create, ci Dumnezeu Însuși Se face organ al vederii, al auzirii și al unirii în om: „Apostolii au primit vederea cea adevărată pentru că au încetat cu totul să vadă, și și-au însușit o simțire mai presus de fire pentru că au pătimit prin necunoaștere. Dar vom arăta mai departe, cu ajutorul lui Dumnezeu, că aceștia au și văzut și că organul vederii nu a fost nici simțirea, nici mintea”, spune Sfântul Grigorie în „Triada întâi pentru apărarea isihaștilor”. El precizează mai departe: „Acum vezi că în loc de minte, de ochi și de urechi au dobândit pe Duhul cel mai presus de înțelegere, prin care văd, aud și înțeleg? Căci dacă toată activitatea lor intelectuală e oprită, cum văd îngerii sau oamenii cei asemenea îngerilor pe Dumnezeu, dacă nu prin puterea Duhului? De aceea vederea lor nu e sensibilă, pentru că nu o primesc prin simțuri; nu e nici intelectuală, pentru că nu o găsesc prin raționamente sau prin cunoașterea care vine din ele, ci după încetarea a toată lucrarea intelectuală. Nu este nici produsul imaginației, nici al gândirii/opiniei, nu este nici o părere, și nici ca o concluzie rezultată în urma unor silogisme. Pe de altă parte, mintea o dobândește nu numai pe calea negației; căci, după cuvântul Părinților, toată porunca dumnezeiască și toată legea cea sfântă sunt hotărnicite pentru curățirea inimii. Și fiecare fel și chip al rugăciunii sfârșește în rugăciunea cea curată, iar orice cuvânt/rațiune, când se înalță de la cele de jos către Cel Care e transcendent și separat de toate, se oprește, fiind golit de toate cele ce sunt. De aceea e greșit a spune că dincolo de împlinirea poruncilor nu mai este nimic în afară de curățirea inimii; este și altceva, și încă din belșug. Există/este arvuna celor făgăduite și a bunătăților veacului ce va să vie, pe care o avem încă din veacul acesta, vizibilă și de care ne bucurăm prin curăția inimii”. (Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 11 februarie 2012, semnat de pr. Roger Coresciuc.)

Comentarii Facebook


Știri recente