Valeriu Anania – „metafora vie”

Există un ocean de cuvinte nespuse la timp. Cred că fiecare a experimentat acest sentiment cel puțin o dată în viață, atunci când o persoană apropiată inimii lui a trecut la cele veșnice, iar noi, prea ocupați și uitând de condiția noastră trecătoare pe acest pământ, nu ne-am făcut vreme să-i spunem celuilalt tot ce inima noastră ne îndemna. Aceste cuvinte le păstrăm în noi pentru restul zilelor pe care le mai avem sau le rostim înaintea crucii, cu încredințarea că, în cele din urmă, ele vor fi auzite.

Există un munte de cărți pe care nu le vom citi niciodată. Câți dintre noi nu cumpărăm cărți care vor aștepta după aceea ani, poate decenii, până le vom deschide, însă există în mod cert posibilitatea ca o carte să viețuiască uitată în bibliotecă alături de tine, până când doar ea va rămâne. În multe cazuri, aceste cărți nu sunt tocmai uitate, sunt doar amânate pentru un posibil ‘mâine’, care la un moment dat nu o să mai vină, iar mâna nu se va mai întinde pentru a stabili dialogul dintre persoana ta și gândurile autorului. Din păcate, nu vom ști niciodată ce am pierdut nefăcând acest gest.

Cel ce scrie beneficiază de un avantaj în raport cu ceilalți. Asemeni buzduganului din poveste, scrisul său ne anunță prezența sa, preocupările sale, astfel încât se ajunge ca o persoană pe care nu am întâlnit-o niciodată să ne devină grozav de familiară. Din această perspectivă, pot spune că l-am cunoscut pe Înalt Preasfințitul Bartolomeu sub ipostaza lui Valeriu Anania de foarte devreme, când, cu prilejul majoratului, un bun prieten de-al meu mi-a oferit în dar ‘Amintirile peregrinului apter’. Având încredere în gusturile prietenului meu, am luat cartea în mână și am purces a citi. Pe vremea aceea, ca mulți dintre tineri, eram obsedat de concept, de ‘adevărul’ rostit apăsat și fără înflorituri, de cărți care să solicite la maximum pistoanele creierului. Din acest motiv, ingenioasele construcții narative și grațioasele întorsături de frază ale autorului mi-au părut o excelentă mostră de literatură și atât, o simplă experiență estetică care, în concepția mea de atunci, nu era nici pe departe suficientă pentru a ajuta la aflarea ‘Adevărului’. Din acest motiv, după câteva zeci de pagini, peregrinului i-a fost menit să aștepte mulți ani în bibliotecă, pentru o destul de puțin probabilă reîntâlnire.

Rânduiala lucrurilor a făcut ca peste ani, datorită preocupărilor de istorie a Bisericii, să am privilegiul să pot întâlni oameni absolut deosebiți din rândul trăitorilor Bisericii noastre, fiecare cu harisma sa. Deși nu este deloc indicat să etichetezi oamenii printr-un singur cuvânt, fiecare, instinctiv, tinde să facă acest lucru. L-am întâlnit astfel pe ‘ctitor’, pe ‘duhovnic’, pe ‘trăitor’, pe ‘inspirat’, pe ‘blajin’, pe ‘cărturar’, pe ‘monah’, pe ‘slujitor’ și pe mulți alții. Dintre toți însă, efigia IPS Bartolomeu îmi scăpa în mod constant, fapt de natură să mă intrige. Evident, nu scurtele întâlniri față în față au fost decisive în apropierea de impozanta personalitate a Înalt Preasfinției Sale, ci faptul că preocupările mele științifice imediate m-au obligat să citesc amintirile sale despre patriarhul Justinian și, mai apoi, ‘Memoriile’. În ambele cazuri, lectura a urmat scrierii cărții dedicate patriarhului Justinian și studierii dosarului creat lui Valeriu Anania de către fosta Securitate.

Adevăr/ficțiune

Nu este deloc o regulă, dar adesea contemporanii nu dețin toate cheile, toate resorturile pentru a înțelege pe deplin ceea ce li se petrece în clipa prezentă. Abia când totul se prăfuiește în arhive, istoricul, prin investigațiile sale, are șansa să descifreze chipuri și mecanisme obscure. Din această perspectivă, am rămas fascinat de forța de ‘lectură a lumii’ de care dispunea Valeriu Anania. În cazul patriarhului Justinian, părea că citise maldăre de documente, aflate în toate cotloanele posibile. În cazul ‘Memoriilor’, primul sentiment a fost că, atunci când le-a scris, a avut înaintea ochilor dosarul creat de Securitate, iar povestea cu manuscrisul redactat în anii ’70 și depus la loc sigur în Statele Unite este chiar o poveste, creată în genul iscusitelor puneri în scenă din literatura veacurilor trecute, cu manuscrise găsite întâmplător sau cu mesaje în sticle plutind destinul pe apele lumii. Știu sigur că, în nici unul din cazuri, acest lucru nu s-a petrecut, ci totul se datorează voinței de a cunoaște și înțelege pe Celălalt și pe sine, bazându-se pe dreapta subiectivitate pe care un mare gânditor francez, Paul Ricoeur, o pune la temelia scrierii unei istorii ‘adevărate’. Un sens ascuțit al istoriei străbate ‘Memoriile’, remarcabile și prin echilibrul prezenței autorului-actor în cadrul firului narativ. Nu experimentăm deloc starea de enervare care ne cuprinde atunci când un memorialist ține cu orice preț să ne demonstreze că totul s-a învârtit în jurul său și ce persoană remarcabilă și de neînlocuit a fost. În același timp, nu există acea falsă smerenie a celui care se prezintă ca un simplu ‘martor tăcut, dar obiectiv’ al mersului istoriei. Valeriu Anania se bucură de prezența celorlalți, îi place să-i ‘citească’, să-i asimileze experienței proprii, dar în același timp nu uită să ne vorbească de propriile atingeri prin care i-a marcat pe contemporani.

Asocierea involuntară pe care am făcut-o între ‘Memorii’ și dosarul de Securitate s-a datorat și faptului că Valeriu Anania nu a lăsat deoparte nici una din problemele sensibile ale existenței sale, abordând deschis, uneori polemic, subiecte pe care alții ar prefera să le vadă definitiv îngropate și uitate. Valeriu Anania a știut ce vrea de la viață și a știut ce vor și ceilalți de la el, iar în ‘Memorii’ răspunde fără înconjur atât celorlalți, cât și lui însuși. Mitropolitul Bartolomeu spunea că nu-i place să poarte altă umbră în afară de cea făurită de soare, iar această afirmație a devenit, cel puțin pentru mine, un adevăr. Poate cândva, când sufletele oamenilor vor deveni mai puțin pătimașe, se va putea vorbi senin și de presupusa (de fapt imaginara) colaborare cu Securitatea, ca informator sau sub alte ipostaze degradante pentru statura morală a unui om.

Cine va avea posibilitatea să citească în paralel ‘Memoriile’ și dosarul de Securitate ale Înalt Preasfinției Sale va avea serioase probleme în a stabili unde este adevărul și unde este ficțiunea. Avem tendința firească să atribuim unui dosar întocmit de un ‘organ al statului’ toate atributele de obiectivitate posibile. Literatul Valeriu Anania reușește să introducă atât de mare tensiune între cele două discursuri adesea rivale, încât orice om cu mintea deschisă va fi nevoit să accepte că simpla raportare servilă la litera unui dosar ne poate conduce spre ficțiuni mai fantaste decât unele ‘Memorii’, oricât de subiective.

Peregrin prin lumi plurale

Despre lucrurile acestea pot vorbi cu mult mai multă competență specialiști în teoria literaturii, hermeneuții, semioticienii. Cu toate acestea, deși nu am nici o competență în domeniu, mă arunc cu entuziasmul novicelui într-un domeniu extrem de complex și complicat, deoarece aici mi se pare că am găsit ‘eticheta’ pentru Înalt Preasfinția Sa. Interesul stârnit de operele ‘istorice’ m-au făcut să mă reîntorc la rafturile bibliotecii personale, unde așteptau cuminți ‘Amintirile peregrinului apter’. Formidabil! Ani la rând căutasem din greu documente despre diferite personalități ale Bisericii noastre, pe când aveam atât de la îndemână, sub haina unor personaje literare, pe Gherasim Iscu, pe Vartolomeu Stănescu, pe Nifon Criveanu, pe Firmilian Marin, pe Olga Gologanu și pe mulți alții, în ipostaze lesne recognoscibile și în documentele de arhivă. Alături de ei, personaje imaginare, neinspirate de o persoană concretă, însă reprezentative pentru o stare sau ipostază a sufletului românesc. Se adăugau minunatul peisaj sărutat de mănăstiri al Olteniei și o memorie culturală fantastică, toate adunate sub metafora peregrinului apter.

Adevăr, ficțiune? Referențialitate, nonreferențialitate? Citind amintirile peregrinului, mi-am amintit de o expresie care mi-a plăcut enorm: ‘metafora vie’. Este titlul unei cărți a aceluiași Paul Ricoeur, pe care am citit-o ‘pe genunchi’, fascinat de titlul ei, cândva demult, fără a pricepe prea multe din ea, fiind sortită la rândul ei pentru o (im)probabilă relectură. N-am prea înțeles ce vrea autorul să spună prin ‘metafora vie’, însă instinctiv am lipit această ‘etichetă’ de Valeriu Anania și, asaltat de alte treburi, am lăsat acest rudiment de gând să dospească în ungherele minții.

Acum, când vestea trecerii la cele veșnice a mitropolitului Bartolomeu a devenit un adevăr dureros, nu cred să fi existat persoană care să-l fi cunoscut și prețuit, care să nu se fi oprit din preocupările cotidiene și să nu fi deschis, măcar preț de câteva minute, o carte a lui Valeriu Anania. Așa am făcut și eu și, amintindu-mi de ‘metafora vie’, am deschis și cartea lui Ricoeur.

Este o carte grea, ce-mi amintește de geometrie sau de desen tehnic. Puțin probabil să am răgazul necesar pentru a o citi cum se cuvine. Din ce-am înțeles, ‘metafora vie’ este echivalentă cu ‘producerea unei noi pertinențe semantice, cu un plus de sens’, presupunând faptul că ‘un aspect necunoscut, nerostit, este scos la iveală prin intermediul limbajului’. Pentru Ricoeur, prin ‘metafora vie’, există posibilitatea ca enunțul metaforic să fie referențial, adică să vizeze un real extralingvistic, să redescrie realitatea, să aibă în ultimă instanță valoare de adevăr, un adevăr secund (adevăr metaforic), imposibil de exprimat prin cuvintele folosite la modul uzual. Astfel, Ricoeur dezvoltă ideile altor gânditori, care acceptă că ‘sistemele simbolice fac și refac lumea, reorganizând lumea în termeni de opere și operele în termeni de lume’ (Nelson Goodman).

Harisma ‘metaforei vii’

Cuvintele de mai sus se ‘lipesc’ de Valeriu Anania și dau sens metaforei peregrinului apter, atât de greu digerabilă dacă vedem teologia cu ochelari de cal, dar atât de fertilă, dacă ne amintim că în icoane și în realitate îngerii stau alături de evangheliști atunci când aceștia scriu Cuvântul Domnului, că noi, ca oameni, tindem asimptotic spre ‘viața îngerească’, că memoria colectivă a umanității, transmisă prin cuvânt, face ca noi să asimilăm gândurile celor ce azi sunt numai pulbere, având speranța că vom trăi mai departe, prin propriul nostru gând, în cei viitori. Dar mai multe știe să spună însuși Valeriu Anania, prin darul ‘metaforei vii’.

Câți dintre noi nu am trăit clipe extraordinare, simțăminte unice, pe care am dorit să le transmitem celorlalți, dar nu am putut? Personal, una din marile mele tristeți e faptul că nu am deloc talent muzical, astfel că una din cele mai importante forme de expresie ale omului îmi este refuzată (cum spune un cântec celebru: Iâm just a singer without song, a singer without melody). Mă consolez ascultând muzica celorlalți, trăind prin formele conturate de altcineva propriile simțăminte.

Cuvintele par la îndemână. La urma-urmei, toți știm să vorbim, în timp ce muzica e un talent pe care e limpede că doar unii îl au. Cu atât mai frustrant e faptul că există momente când nu mai știm să ne aflăm cuvintele și nu putem să transmitem celorlalți ce am vrea cu adevărat să spunem. Atunci, vine cineva care, cu o trăsătură de condei, ne luminează calea. Valeriu Anania a avut darul uluitor de a lumina prin cuvânt adevăruri greu exprimabile de ceilalți, să pună pe notele rostirii simțăminte înăbușite. Fiind și un veritabil trăitor creștin, Valeriu Anania și-a pus talantul în slujba adevărurilor fundamentale, pe care l-a exprimat în toate creațiile sale, indiferent de natura lor formală. Succesul ‘Memoriilor’ sale nu se datorează detaliilor ‘picante’ sau dorinței unora de a vedea ‘cum îl încondeiază IPS Bartolomeu’ pe unul sau altul, ci faptului că avem de-a face cu o experiență de viață fundamentată pe valori autentice, o experiență ce nu poate decât să fie de folos lectorului, scrisă într-un stil fascinant.

Talentul său a ieșit în evidență încă o dată cu prilejul noii tălmăciri a Bibliei. Poate Înalt Preasfinția Sa nu știa atâta greacă, latină și ebraică cât cunosc unii specialiști, iar multe texte (cum sunt Cronicile), cu câteva mici îndreptări, sunt foarte apropiate de celelalte traduceri. Când vine însă vorba de Cântarea Cântărilor, de Psalmi și de alte texte de aceeași natură, oricât de bine ai cunoaște limbile și sensurile cuvintelor, dacă ești lipsit de harisma ‘metaforei vii’, tălmăcirea iese șchioapă și cu adevărat ‘trădătoare’.

Vorbeam la început de oceanul cuvintelor nerostite. Din perspectiva aceasta, mitropolitul Bartolomeu este o persoană privilegiată. În pofida vremurilor, el a luptat până la capăt ca, până la sfârșitul zilelor lăsate lui de Dumnezeu pe acest pământ, să ia cu el în mormânt cât mai puține ‘cuvinte potrivite’ nerostite. Astfel, ne-a ajutat pe noi să ne ducem mai departe rolul vieții.

Fragment din ‘Amintirile peregrinului apter’

‘Gândul meu al cui gând este?/ În ce gând, în ce poveste/ Îmi aduc aminte, poate/ Că făcui parte din toate?’ (Arghezi)

‘Când intrarăm în biserică, pictorii lucrau de zor. Am spus că nu știu din ce pricină ei nu aleseseră pentru proba spălării o porțiune mai ferită, ci una la vedere, imediat în dreapta ușii dintre pronaos și navă, unde se află imaginea lui Ioan Botezătorul. Sfântul se uita la noi cu chipul său cunoscut, de lumină sălbatică, dar din umeri și de sub bureții înfrigurați ai meșterilor îi creșteau două aripi magnifice, de arhanghel viril, cu zborul în coardă.

– Asta ce e? mai întrebă o dată insul, împungând cu degetul văzduhul icoanei.

Mirmilion începu să-i explice că nu e vorba de un înger, dar nici de un sfânt ca toți sfinții, că aripile sunt un simbol iconografic al neprihanei, și multe altele până când cei doi împricinați se lămuriră…

Eu însă nu eram nici lămurit, nici împăcat. Din clipa în care stâlpisem ochii pe icoană, m-a prins un tremur în toată ființa și o spaimă ca înaintea unei vedenii nălucitoare. Eram eu și nu eram eu ca și cum n-aș fi fost, gândeam eu și parcă un altul gândea în mine, trăiam în clipă și clipa se deșira ca un timp în derută…

– Ioane, am șoptit, aripile nu sunt ale tale. Mă uit la ele și mă cufund în mine ca-ntr-un vis. Ți-o spune anonimul prin care ți s-a dat un nume, ți-o amintește unul din cei ce purtau ștergare la repejunile Iordanului. E mult de-atunci, poate că m-ai uitat, poate că nu m-ai știut niciodată. Ce eram eu? Un pui de slugă răsfățată la curțile Celui-ce-este, un fuior de lumină care credea că zborul se poate face și de-a berbeleaca. Asta eram. Când m-am jucat de-a ghemul prin pacea pământului, m-am pomenit lăbărțat ca o cârpă umblătoare, lăsând în urmă-i pulbere și scamă. Am greșit?

N-am greșit? Nu știu. Știu că

de-atunci rătăcesc printre rosturile pământenilor și că uneori îmi sângerează umerii, trezind în mine câte un crâmpei de

amintire din vremuri și lumi răzlețe. Am auzit că monahii ar fi îngeri în trup și m-am pornit prin chinoviile lor, cu popasuri lungi, în gândul că aș putea să aflu ceva mai mult și despre mine. Câteodată mi se pare că m-am găsit, dar de cele mai multe ori mă pierd în neștiință și zadarnic aștept să mi se lumineze osânda. O, dacă aș fi om ca toți oamenii, ce bine

mi-ar sta omenitatea! O, dacă aș fi înger ca toți îngerii, ce minunată mi-ar fi dezmărginirea! Iată însă că aripile mele nu mai sunt decât o rană ascunsă, iar înomenirea mea s-a poticnit întru începuturile ei. Două jumătăți ar putea face oricând un întreg; eu nu sunt decât o rămășiță dintr-un sfârșit și zvâcnetul întrerupt al unei curgeri. Zborul meu se petrece numai în somn, și atunci numai la spicul ierbii, ca o adiere prin rouă.

Am învățat să umblu pe cele două picioare și trăiesc bucuria pasului mărunt, dar uneori mi se pare că mă târăsc. Mi-e dor de aripile mele și iată că le aflu acum atârnate de umerii tăi. O, nu te învinuiesc, tu niciodată nu te-ai încumetat să crezi despre tine mai mult decât ai spus. Eu le-am pierdut de mult și nu

le-am mai zărit și ele rătăceau prin văzduh, iar zugravului nu i-a fost decât să le culeagă și să ți le lipească de umeri, făcându-te om înaripat, singurul, în timp ce dezaripatul din mine continua să rămână, și el, nepereche…

Tu te-ai luptat cu trupul și l-ai biruit, eu m-aș lupta și nu am cu ce. Tu ești martor la judecată, eu de abia mă căznesc să fiu o biată mărturie…’ (Valeriu Anania) (Articol publicat în ziarul „Lumina de Duminică” din data de 13 februarie 2011).

Comentarii Facebook


Știri recente