Se știe că rolul religiei în școala românească a fost și a rămas punct de reper în educația morală a generațiilor tinere, care au fost în mod intenționat lipsite aproape o jumătate de veac de fiorul învățăturii Domnului și Dumnezeului nostru Iisus Hristos. Se știe de asemenea că icoanele bisericilor noastre ortodoxe au fost și au rămas adevărate catehisme ale istoriei aproape bimilenare a Bisericii Ortodoxe de pretutindeni. Se știe apoi că rolul psalmodiei sinagogale și al imnelor religioase din perioada veacurilor II-IV a fost hotărâtor în cristalizarea serviciului divin protocreștin, care capătă noi valențe în urma Edictului de la Milan din anul 313, prin dezvoltarea imnografiei creștine și a cultului religios în toată amploarea lui al cărui scop final era glorificarea divină.
Nu putem trece cu vederea creația unor importanți Părinți și scriitori bisericești din epoca străromână ale căror nume sunt păstrate în vechi și nemuritoare codice. Perioada „Veacului de aur” al Bisericii Creștine, reprezentată de personalități religioase notorii ca: Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Grigorie de Nazianz, Sfântul Grigorie al Nyssei – toți din Răsărit -, precum și Sfântul Ambrozie al Mediolanului, Sfântul Ilarie de Pictavium, Fericitul Ieronim și Fericitul Augustin în Apus – toți adevărați titani ai creștinismului -, a avut un rol hotărâtor în victoria definitivă a Bisericii în fața marilor erezii ale vremii: arianismul, macedonianismul, apolinismul, pnevmatomahii și alte rătăciri de la mântuitoarea învățătură a Domnului nostru Iisus Hristos. Toți acești dârzi apărători ai tinerei Biserici Creștine au folosit ca mijloc de răspândire și susținere a credinței în Dumnezeirea Sfintei Treimi cântarea bisericească sau imnele de slavă și preamărire pe care credincioșii le înălțau lui Dumnezeu. Toți acești Sfinți Părinți și scriitori bisericești răsăriteni și apuseni au arătat în scrierile lor că dialogul cu Divinitatea este mai relevant prin cântare, întrucât, așa cum spune Fericitul Augustin, „cine se roagă cântând se roagă de două ori”.
Muzica bisericească nu lipsea din activitatea didactică
Astfel stând lucrurile și reflectând în timp asupra școlii românești, observăm că de timpuriu factorii decizionali au surprins instinctul poporului român în pasiunea lui pentru muzică, respectul său pentru cântec, joc și voie bună, precum și grija Ortodoxiei românești de a cultiva cântarea bisericească, fapt ce a dus la impunerea cântecului ca disciplină de învățământ în școală de la grădiniță până la absolvirea anilor de liceu.
Se știe că, până la începutul secolului al XIX-lea, Biserica era instituția care lua măsuri pentru organizarea și susținerea financiară și morală a școlii, imprimând învățământului un caracter religios creștin ortodox. Cercetând cu multă atenție programele analitice ale școlilor din această perioadă, constatăm înscrierea în aceste programe a muzicii bisericești la loc de cinste, fiind nelipsită din întreaga activitate didactică.
Marele istoric român de renume european Nicolae Iorga scrie următoarele, în monumentala sa lucrare „Istoria învățământului românesc” – București 1928: „Mănăstirea nu se odihnește”, „în vechile fundații glorioase ca și în cele nouă, se învață cu sârg slavona, caligrafia și muzica”. Noi însă zicem că nu numai în școlile mănăstirești și în cele bisericești era în uz practicarea muzicii bisericești, ci întregul învățământ secundar avea în programa sa cântarea bisericească drept obiect de studiu. Propunătorul acestui obiect nu era nimeni altul decât cântărețul bisericesc pe care îl găsim în documente și în ipostaza de învățător al copiilor satelor românești.
Iată ce se spune în adresa Departamentului din lăuntru al Principatului Țării Românești din 24 ianuarie 1838, cu privire la această practică: „În fiecare sat să se ție, pe lângă preot și un cântăreț carele va fi dat să învețe copiii satului carte și cântări”. Această practică o găsim și în programele „Preparandiilor” din Ardeal, cât și ale școlilor sătești din veacurile XIX și XX.
„Cântă, măi frate române, pe graiul și limba ta”
Din nefericire însă, rolul istoric al cântărețului bisericesc de a fi și dascăl al „școlilor sătești”, unde avea obligația să propună religia și muzica bisericească, a fost estompat de psaltichia grecească, care s-a instalat confortabil în bisericile mari, domnești, mănăstirești și în cele din orașele de reședință, fapt care a determinat pe însuși Macarie Ieromonahul – autor al românirii cântărilor – să exclame cu multă amărăciune următoarele, în Irmologhionul său din 1823: „Precum și eu cartea elinească și psaltichia cea grecească de-a pururi ne-am slujit, și până în ziua de astăzi atât protimisim (adică îi dăm preferință), și cartea cea elinească, și psaltichia grecească, încât cei mai mulți după ce învață puțină elinească se rușinează a se arăta că sunt români, și din cât pot își tăgăduiesc Patria și Neamul. Așijderea și cei ce învață câte puțină psaltichie grecească, până în ziua de astăzi se rușinează nu numai de a cânta Heruvic și altele românești, ci și Doamne miluiește de a zice pre limba lui”.
Iar marele și neuitatul Anton Pann, „cel isteț ca un proverb”, contemporan cu el, scrie pe piatra sa funerară din curtea Bisericii Lucaci din București, următoarele:
„Cântă, măi frate române,
Pe graiul și limba ta,
Și lasă cele străine
Ei de a și le cânta,
Cântă să-nțelegi și însuți,
Și câți la tine ascult,
Cinstește, ca fieșcare, limba și
Neamul mai mult!”
Iată de ce credem noi că trebuie ca ora de religie să fie însoțită de cântări religioase adecvate temei propuse. Dacă nu îndeplinește aceste condiții, ora de religie este searbădă, lipsită de trăirea religioasă pe care ar trebui să o degaje în sufletele și sensibilitatea copiilor.
Menționăm că în caz că nu recurgem la ajutorul concret al cântării bisericești în predarea religiei, ora aceasta nu este cu nimic deosebită de celelalte ore din planul de învățământ, deși – spre deosebire de celelalte ore – ea are drept scop final educația moral-religioasă a tinerei generații, viitorul de mâine al Bisericii și neamului nostru românesc.
Cu toate că muzica bisericească, ca disciplină didactică în școala românească, nu a dat roadele scontate, totuși ideile educației religioase coordonate cu cele muzicale privind școlarii nu au fost pierdute, ci transferate pe un alt plan, acela al cântecului popular, care este și va rămâne un document de mare valoare istorică și spirituală.
Iată de ce considerăm noi că religia însoțită de muzica bisericească în învățământul preuniversitar laic joacă un rol hotărâtor în formarea morală și religioasă a tinerei generații, de la grădiniță până la universitate.
De asemenea, etnografia și folclorul pot constitui material de orientare a învățământului în școlile laice și bisericești, întrucât atât timp cât „vor răsuna pe aceste plaiuri frumoase și prospere hora, chiuitura și doina la naștere, nuntă, înmormântare cu datinile și obiceiurile minunate ale acestui popor”, vom avea nevoie de aceste producții laice și religioase care conduc în mod sigur la educarea sănătoasă fizică și psihică a tinerilor școlari din învățământul românesc.
În concluzie, educația acestora cu cele două coordonate ale sale – laică și religioasă – va contribui la desăvârșirea vieții sufletești a școlarilor pentru a nu deveni ființe abstracte, hibride și calchiate după modelele iresponsabile, ci după modelul viu și sănătos al românului de totdeauna și de pretutindeni.
Și după cum profesorul, dirijorul și compozitorul D. G. Kiriac spunea că soarta muzicii în școală se hotărăște, așa spunem și noi că soarta tinerelor generații se hotărăște în școală, dar cu ajutorul religiei și al cântecului religios și popular, propuse de profesorul de religie și de cel de muzică.
