Treptele iertării

Greșiților noștri le iertăm greu. Sau dacă iertăm, nu uităm. (Și iertarea fără uitare e ca și cum n-ar fi, bătătură fără câine, gură fără dinți).

Ne iertăm și mai greu pe noi înșine. (Și această ținere de minte otrăvește. Spre a dobîndi pacea lăuntrică trebuie să ajungem, prin căință, dincolo de căință: la a ne ierta.)

Cel mai greu ne vine a ierta pe cei cărora le-am greșit. (Cine ajunge să poată ierta pe cel față de care a greșit, cu adevărat izbutește un lucru greu, cu adevărat bate un record.)

Neiertarea de sine are un caracter mai grav decît s-ar zice: înseamnă neîncredere în bunătatea lui Dumnezeu, dovada încăpățânatei și contabilei noastre răutăți. E și cazul lui Iuda, care n-a crezut nici în puterea lui Hristos (că-l poate ierta) și nici în bunătatea lui Hristos (că vrea să-l ierte).

(Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Mănăstirii Rohia, Rohia, 2005, p. 122)

Comentarii Facebook


Știri recente