Taina Sfântului Maslu și binefacerile acesteia

Anul acesta, Biserica Ortodoxă Română a avut în centrul atenției Taina Sfântului Maslu, înțelegerea cât mai corectă a importanței ei în viața dreptmăritorilor creștini. Lucrare cu obârșii dumnezeiești, instituită de Mântuitorul Însuși, Sfântul Maslu aduce permanent în viața credincioșilor bogăție de tămăduiri, iertare de păcate și mai ales dragoste spre împlinirea pelerinajului către Patria Cerească.

Taina Sfântului Maslu a fost instituită de Însuși Domnul Iisus Hristos prin lucrarea Sa mântuitoare asupra neamului omenesc, vindecând pe cei suferinzi și bolnavi sufletește și trupește, împletind propovăduirea Evangheliei cu tămăduirile pe care permanent le săvârșea. Fiind izvorul vieții și al sănătății, oamenii Îl căutau și Îl doreau. Și întrucât trăiau mai mult sub imperativele vieții trupești, se arătau adeseori entuziasmați de minunile săvârșite asupra lor, deși Mântuitorul vrea ca ei să culeagă atât roadele trupești, cât și cele sufletești. Mântuitorul le-a împărtășit Sfinților Apostoli și ucenicilor care Îl însoțeau darul tămăduirilor chiar în timpul activității Sale, pentru a le întări și mai mult autoritatea. În această împrejurare, Domnul li s-a adresat acestora prin cuvintele: „Mergând, propovăduiți, zicând: S-a apropiat Împărăția cerurilor. Tămăduiți pe cei neputincioși, înviați pe cei morți, curățiți pe cei leproși, pe demoni scoateți-i; în dar ați luat, în dar să dați” (Matei 10, 7, 8; Luca 10, 8, 9). Tot în acest sens, Sfântul Evanghelist Luca prezintă și sensul terapeutic al lucrărilor, exprimat în bucuria negrăită a ucenicilor întorși din misiune: „Doamne, și demonii ni se supun în numele Tău” (Luca 10, 17), la care Domnul le-a răspuns: „Nu vă mirați de aceasta că duhurile vi se pleacă, ci bucurați-vă că numele vostru este scris în ceruri” (Luca 10, 20).

„Mergeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la toată făptura”

Aceste vindecări, săvârșite de Sfinții Apostoli și ucenici (menționăm aici că Sfântul Luca se referea la cel 70 de ucenici), s-au săvârșit direct de ei, grație împuternicirii date lor de Domnul, prin trimiterea la propovăduirea Evangheliei, ce trebuia însoțită de minunile pe care le săvârșeau, acestea făcând așadar parte din minunea ce le fusese încredințată. Același lucru ni-l dă de înțeles și Sfântul Apostol Marcu în epilogul Evangheliei sale, unde vorbește de trimiterea Sfinților Apostoli în misiunea de propovăduire, după Dumnezeiasca Înviere: „Mergeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede și se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi. Iar celor ce vor crede, le vor urma aceste semne: în numele Meu, demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi, șerpi vor lua în mână și chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu-i va vătăma, peste cei bolnavi își vor pune mâinile și se vor face sănătoși” (Marcu 16, 15-18). Deci aceste vindecări la care se referea Sfântul Apostol Marcu privesc pe Sfinții Apostoli trimiși și împuterniciți de Mântuitorul, fiindcă punerea mâinilor este un act propriu lor, devenit, după Cincizecime, act sacerdotal și continuat în Biserică prin episcopi.

Tămăduire săvârșită „în numele lui Hristos”

Dacă analizăm latura istorică și faptică a acestui episod biblic, ajungem la cuvintele Sfântului Marcu ce relatează că Sfinții Apostoli „pornind, au propovăduit pretutindeni și Domnul lucra cu ei și întărea cuvântul prin semnele care urmau” (Marcu 15, 20). La rândul său, Sfântul Luca consemnează în Faptele Sfinților Apostoli că Sfinții Petru și Ioan, fiind întrebați în Sinedriu cu ce putere sau în al cărui nume au săvârșit vinedecarea ologului, au răspuns că „în numele lui Iisus Nazarineanul” (Fapte 4, 8-10). De aici înțelegem că Sfinții Apostoli, ca trimiși și împuterniciți ai Domnului după Înălțarea Sa la cer, au continuat lucrarea tămăduitoare învățând și săvârșind minuni în numele Său. Această lucrare se va continua și după Pogorârea Sfântului Duh, întărând nou-înființata Biserică a lui Hristos: „Multe minuni și semne se făceau în Ierusalim prin Apostoli” (Fapte 2, 43), așa cum vedem din cazul Sfinților Apostoli Petru și Ioan, din martiriul Sfântului Arhidiacon Ștefan sau din activitatea Sfântului Apostol Pavel.

Minunile vindecărilor răscoleau simțurile și îi trezeau la adevărul mântuitor pe creștinii veacului apostolic și de mai târziu, de pe întreg cursul istoriei creștine. Pornind de aici, atmosfera de sfințenie instaurată, credința celor bolnavi și a celor ce-i însoțeau și se rugau pentru ei, prin puterea Sfinților Apostoli, au devenit adevărate mijloace de vindecare. Totodată, la rândul ei, minunea întărea credința celor în cauză. Toate acestea au loc în cadrul instituțional al Sfintei Biserici, al săvârșirii Sfintelor Taine și Ierurgii de către ierarhia slujitoare, fără a se exclude nici evlavia și participarea activă a credincioșilor creștini, dar și fără a i se da acesteia din urmă o putere separată.

Dimensiunea eclesială a tămăduirii

Cazul harismelor, de vindecări și alte daruri minunate, în perioada apostolică este o realitate incontestabilă, care trebuie înțeleasă în același cadru eclesial. Contextul acesta implică privirea Bisericii ca trup tainic al Domnului, din care fac parte, ca mădulare, toți credincioșii creștini și bineînțeles ierarhia, toate aceste elemente articulate întocmai încheieturilor unui corp, după expresia lui A. Homiacov. Prin urmare, toată această simbioză menține unitatea și face ca harul să reverse sfințenia din care se alimentează minunile și tămăduirile de tot felul. Despre acestea dă mărturie și Sfântul Apostol Iacov în epistola sa, unde găsim temei despre Taina Sfântului Maslu, care era săvârșită în perioada apostolică: „Este vreunul dintre voi în suferință? Să se roage. Este cineva cu inimă bună? Să cânte psalmi. Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoții Bisericii și să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. Și rugăciunea credinței va mântui pe cel bolnav și Domnul îl va ridica, și de va fi făcut păcate se vor ierta lui” (Iacov 5, 13-15).

Actul mirungerii, ca și al punerii mâinilor, aparține ierarhiei (episcopului și preoților), dar și efectul Tainei, vindecarea și iertarea păcatelor. Cu toate acestea, nu se poate face o delimitare între spațiul harismatic și cel eclesial. Sfântul Apostol Pavel a lămurit pentru totdeauna această relație, scriindu-le corintenilor, care nu numai că excelau în harisme, dar uneori exagerau, precizându-le: „Voi sunteți Trupul lui Hristos și mădulare fiecare în parte” (I Corinteni 12, 7). În acest context, el arată că dragostea este cea mai mare harismă și trebuie să stea ca dovadă, întrucât „nu cade niciodată” (I Corinteni 13, 8).

Viața Bisericii a dovedit că această legătură dintre sacramental și harismatic rămâne indistructibilă. Au arătat-o sfinții, făcătorii de minuni și tămăduitorii de boli trupești și sufletești (care erau clerici, dar și simpli creștini), ale căror moaște purtătoare de har rămân mărturii ale lucrării lui Dumnezeu în ei și prin ei. (Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 19 noiembrie 2012)

Comentarii Facebook


Știri recente