Taina Crucii

Sfântul Grigorie Palama, în omilia sa la duminica a treia din Post, ne prezintă felul în care taina Crucii a fost prezentă și lucrătoare în cei de dinainte de Întruparea Mântuitorului și cum lucrează și în cei care trăiesc după venirea lui Hristos.

Avraam și Crucea

Păcatul amplificat după greșeala lui Adam l-a adus pe om la experiența morții trupești, precum și a celei sufletești, reprezentată de despărțirea sufletului de Dumnezeu. Păcatul și starea creată de acesta pot fi lepădate doar prin taina crucii: îndepărtarea de tot ce ne poate separa de Dumnezeu și asumarea vieții conforme Celui Care a răstignit păcatul. Apropierea de Dumnezeu nu era inaccesibilă celor din Vechiul Testament: „Prieteni ai lui Dumnezeu se află mulți, și înainte de Lege și după darea Legii, când Crucea nu se arătase încă”. Taina Crucii se lucra în strămoșii noștri, chiar dacă nu de o manieră pe deplin explicită. Primul exemplu pe care îl dă Sfântul Grigorie Palama este acela al lui Avraam. Faptul că Avraam ascultă de Dumnezeu și iese din pământul său, din neamul său și din casa tatălui său și vine în pământul indicat de Dumnezeu este o asumare a Crucii. Sfântul Grigorie ne oferă și o interpretare a acestui gest: „Când cineva fuge din patria sa și din lume fără să se mai întoarcă înapoi, pentru acesta patria cea după trup și lumea sunt ucise și desființate ; și aceasta este Crucea”. Apoi, Sfântul Grigorie precizează: „Dumnezeu nu i-a spus: vino în pământul pe care ți-l voi da, ci în cel pe care ți-l voi arăta, în așa fel încât, prin acest alt pământ, să fie înțeles pământul duhovnicesc”. Permițându-ne un comentariu la acest pasaj din Omilie, putem avansa ideea că precizarea Sfântului Grigorie este valabilă pentru oricine ascultă chemarea lui Dumnezeu, în următorul înțeles: nimic nu este oferit într-o manieră statică, Dumnezeu lucrând cu fiecare dintre noi printr-un ghidaj și printr-o atracție incitante, nedezvăluind niciodată mărimea covârșitoare a bogăției sale. Dumnezeu nu ne cheamă la lucruri limitate și strict delimitate (un anume „pământ” cu caracteristici bine prezentate și catalogate), ci ne cheamă în aventura Crucii, unde El Însuși devine indiciu și Cale, Cel Care ne va „arăta” mereu ce ne va da, darul însă fiind creștere necontenită care din această viață se realizează prin asumarea Crucii.

Rugul Aprins al Crucii

Al doilea exemplu, Moise, este prezentat în lumina unei interpretări duhovnicești a asumării Crucii. Vom reda întreg textul care explică evenimentul Rugului Aprins, pentru o mai bună înțelegere: „Chiar dacă ai părăsit slujirea lui Faraon, e totuși de trebuință ca la aceasta să mai adaugi ceva. Să desfaci încălțările picioarelor tale. Ce înseamnă aceasta? Să lepede veștmintele de piele pe care le îmbrăcase și prin care lucra păcatul, și care îl despărțeau de pământul cel sfânt. Așadar, «a scoate încălțămintea din picioare» este totuna cu a spune: nu mai trăi după trup și în păcat, ci să fie lepădate și ucise viața cea potrivnică lui Dumnezeu și cugetarea cea după trup. Oare nu aceasta este Crucea? Căci Crucea este, ca să grăim și noi cu Apostolul Pavel, răstignirea trupului împreună cu patimile și poftele”.

De asemenea, taina Crucii s-a lucrat și în Isaac. Chip al lui Hristos, Isaac își ascultă tatăl, mergând până la ascultarea totală. Și în Isaac, și în Iacov, și în Moise sau în Avraam, taina Crucii se lucrează în forma ei cea mai înaltă: fiecare din ei dobândește posibilitatea vederii lui Dumnezeu, vedere care în ea însăși este o răstignire. Nimeni nu poate ajunge la această vedere dacă nu moare păcatului și dacă nu trăiește virtuții: „Chiar dacă au fost ispitiți, ei au ieșit totuși biruitori”.

Și pentru cei din Vechiul Testament, și pentru noi toți, ridicarea cugetului la înălțimea Crucii presupune renunțare și ascultare: „A renunța la propriul trup și a-l purta spre Cruce, după cum cere porunca, aceasta n-o pot face decât cei ce sunt oameni ai lui Dumnezeu, trăind după Dumnezeu: nefiind ei prea mult aplecați spre propriul trup, se slujesc de acesta doar ca de un împreună-lucrător cu ei pentru cele ce le sunt de trebuință, iar dacă li se ivește prilejul, sunt gata în orice clipă să renunțe la el. A birui prin slăbiciune, a se înălța prin smerenie, a fi bogat și a se îmbogăți prin sărăcie, iată taina Crucii”.

Ascultarea de teologia și experiența Părinților, răstignirea propriei încercări teologice

O imagine clară a răstignirii, de data asta în demersul formulării teologice, este oferită de Sfântul Grigorie Palama în Tomul Aghioritic. Propria călăuzire de sine, cel mai adesea riscantă pentru că introduce suficiența și, mai grav, erezia, trebuie evitată. Această evitare este în fond răstignire și asumare a tainei Crucii. Așa cum precizează părintele Constantin Coman, „de la un capăt la altul, în Tomul Aghioritic se insistă pe nevoia ascultării de sfinți, iar Tomul își întemeiază tot discursul pe afirmații sau mărturii ale Sfinților Părinți, pentru că aceștia au cunoscut prin propria experiență cele ale Duhului. De altfel, neascultarea de sfinți este condamnată drept cauză a rătăcirilor și a neînțelegerii tainelor lui Dumnezeu. Este nevoie de această ascultare de sfinți, chiar și atunci când cineva are propria experiență a celor dumnezeiești”.

Demersul teologic, bazat pe recursul permanent la fluviul experienței sfinților, trebuie alimentat mereu și de înrădăcinarea în renunțarea la atitudinea egoistă față de lume, față de trup, față de ceilalți, prezentată în prima parte a acestui articol. „Dacă și noi vom stărui în rugăciuni și în celelalte virtuți, rămânând în casa Domnului, întru înțelegere, precum Maica Domnului după ce a fost adusă la Templu, vom afla în noi înșine adăpostită, ca o comoară, curăția inimii, care Îl sălășluiește și-L descoperă pe Dumnezeu nouă”. Teologia nu poate fi ruptă de asumarea Crucii. A deveni asemenea cu Dumnezeu și a exprima această devenire nu este o lucrare limitată la elaborarea de noțiuni teoretice. Hristos face omului darul vieții veșnice: „Căci această viață veșnică este darul Lui, cu adevărat cel mai vrednic de El”. Drumul omului spre această viață veșnică trece însă prin tensiunea continuă a relației Dumnezeu – om – semeni. Această relație se caracterizează prin necesitatea omului de comuniune cu Dumnezeu și cu semenii. Teolog este cel ce se roagă și cel ce se roagă este teolog, însă cred că nu greșim dacă nuanțăm ideea, în deplin acord cu direcția mereu indicată de Sfântul Grigorie Palama: teolog este cel ce își asumă taina Crucii pentru a ajunge la bucuria Învierii, trăind această tensiune a relației, răstignindu-și mereu patimile și neabătând-se de la calea cugetării celor dumnezeiești, rămânând mereu în duhul Sfinților Părinți de interpretare și de poziționare față de adevărurile și realitățile dumnezeiești. (Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 6 martie 2010, semnat de pr. Roger Coresciuc)

Comentarii Facebook


Știri recente

Patriarhul României la spectacolul „Sf. Nicolae în mijlocul copiilor”: Apărător al dreptei credinţe şi învăţător al iubirii milostive

Patriarhul României a participat luni la ediția a 12-a Spectacolului cultural-artistic „Sfântul Nicolae în mijlocul copiilor” şi a rostit un cuvânt de binecuvântare. Evenimentul a fost organizat de Sectorul învățământ şi activități cu tineretul al…