Mărturisirea de credință e trăsătura definitorie a oricărei spiritualități. În creștinism, mărturisirea de credință capătă o deschidere universală, întrucât Adevărul deplin, Dumnezeu întrupat ca om, Se arată întregii umanități, împlinind toate căutările și neputințele omenești și luminând toate sensurile lumii și ale vieții. În Ortodoxie, mărturisirea de credință e însăși viața deplină a persoanei și a oamenilor întreolaltă, în stare de comuniune cu Dumnezu și între ei. Aceasta întrucât, în forma ei deplină, mărturisirea credinței ortodoxe nu e altceva decât trăirea și împlinirea credinței, o cale a viețuirii care ne conduce în Duhul, prin Fiul Întrupat ca om, către o tot mai deplină participare la comuniunea de iubire a Persoanelor Treimii.
Un fir neîntrerupt unește teologia Părinților creștini și abordările primilor apologeți cu efortul misionar și mărturisitor al Apostolilor: Afirmarea lui Hristos – Fiul lui Dumnezeu, drept Calea și Adevărul, Viața și Lumina lumii, descoperire deplină a lui Dumnezeu arătată tuturor oamenilor. Pentru iudei, Fiul lui Dumnezeu întrupat ca om, Iisus Hristos, este Mesia, Cel ce împlinește așteptările poporului ales, așteptări păstrate în întreaga tradiție a Vechiului Testament. Pentru greci, Fiul lui Dumnezeu, Logosul străluminează și desăvârșește înțelesurile întrezărite timp de secole de încordările reflexiei filosofice. Magii, care I se închină, aducându-I jertfă la Naștere, a-rată că în El se împlinesc și căutările neamurilor. De-a lungul secolelor, teologia Bisericii va afirma într-un mod ferm și tot mai cuprinzător că și legea naturală întipărită în Creație, și Legea Scrisă păstrată de tradiția iudaică a Vechiului Testament, și legea întipărită în inima omului, care i-a călăuzit pe păgâni, conduc toate, și fiecare în parte, către El și sunt împlinite în El. Întruparea ne descoperă că „în El viețuim, ne mișcăm și suntem” (Fapte 27, 18), tot așa cum, în lumina Întrupă-rii Lui, înțelegem că întreaga Creație e operă divină, făcută „întru El … prin El și pentru El” (Romani 1, 16).
Adevărul deplin al Bisericii luminează lumea și viața
Cuprinderile acestea ale lumii sunt prezente dintru început. Sfântul Apostol Pavel afirmă în Epistola către Galateni: „Astfel că Legea ne-a fost călăuză spre Hristos, pentru ca să ne îndreptăm din credință” (3, 24). Și, mai cuprinzător, el afirmă în Epistola către Romani: „păgânii care nu au lege, din fire fac ale legii, aceștia, neavând lege, își sunt loruși lege, ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conștiinței lor și prin judecățile lor, care îi învinovățesc sau îi și apără” (Cap. 2, 14-15). Urmând acestei perspective, Sfântul Iustin Martirul și Filosoful cuprinde cu îndrăzneală toate strădaniile omenești, punându-le în legătură cu Adevărul creștin. „Lucrurile care s-au spus cu dreaptă judecată de către oameni ne aparțin nouă creștinilor” (2 Apologetica 13.4). Tațian Asirianul, Atenagora, Teofil al Antiohiei vor dezvolta tot mai mult și în detalii tot mai fine această amplă decodificare creștină a gândirii filosofice grecești. Deopotrivă cu exprimarea unei critici articulate a politeismului grec, părinții apologeți preiau, în mod selectiv, multe concepte și afirmații ale filosofiei, conferindu-le înțelesuri noi, cuprinzătoare, în lumina unei tot mai viguroase învățături despre Logos, dezvoltată organic din Adevărul Revelat, în cuprinsul vieții Bisericii. În aceeași linie, Clement Alexandrinul exprima convingerea că „Dumnezeu este izvorul tuturor lucrurilor bune”. „Filosofia, scrie el, le-a fost dată grecilor înainte de toate și fără ocolișuri, până ce Domnul urma să-i cheme la El. Aceasta a fost ca o călăuză care să aducă gândirea greacă la Hristos, așa cum Legea i-a adus pe evrei. De aceea, filosofia a fost înainte- mergătoare, netezindu-i calea celui care este desăvârșit în Hristos” (Stromate 1, 5.28).
Paralel însă cu aceste dezvoltări ale reflecției teologice, o abordare apologetică distinctă se conturează în cuprinsul culturii latine. Prin Irineu de Lyon și Tertulian, Biserica formulează mai degrabă critici la adresa filosofiei, considerând-o, cu temei, drept principala sursă a ereziilor. Însă chiar și apologeții latini recunosc în păgâni o anumită întrevedere a Adevărului, fără a o pune însă pe seama logosului din om, așa cum procedau de regulă apologeții greci, ci pe suflarea divină, existentă în fiecare făptură urmașă a lui Adam.
Regăsim în toate aceste abordări o dublă perspectivă. Pe de o parte, este evidentă grija Aposto-lilor și Părinților apologeți de a păstra învățătura deplină despre Adevărul Revelației, respingând explicit și motivat tot ceea ce nu este în conformitate cu învățătura de credință mărturisită de Biserică. Pe de altă parte, este evident interesul pentru cultura, știința și filosofia vremii, receptate de fiecare dată pe temeiul că Adevărul deplin al Bisericii le cuprinde și le luminează pe toate.
Puterea înțelegătoare a rațiunii omenești în lumina vieții duhovnicești
Întreaga Creație și toate strădaniile omenești de cunoaștere, dar și reflecția filosofică privitoare la viață pot fi relevante în ordine spirituală. Sfântul Vasile cel Mare afirmă că „lumea nu a fost concepută la întâmplare, ci cu un scop util și ca să procure tuturor ființelor un mare avantaj, de vreme ce ea este în mod real școala ființelor raționale și locul în care suntem educați în cunoașterea lui Dumnezeu (Hexaemeron, par. 2). O expresie limpede a acestei convingeri găsim și la Sfântul Grigorie de Nyssa, în legătură cu un episod biblic bine cunoscut. Când evreii sunt e-liberați din robia egiptenilor, poporul primește îndemnul divin să plece fără să restituie lucrurile împrumutate. În mod inspirat, Sfântul Grigorie de Nyssa găsește aici un înțeles privitor la raportul dintre păgânism și creștinism, care exprimă raportarea la cultura lumii. În păstrarea bunurilor egip-tenilor de către evrei, Sfântul Grigorie de Nyssa înțelege îndemnul ca „acela care caută viața liberă prin virtute să obțină și bogăția culturii profane, cu care se laudă cei ce sunt străini de credință”. Filosofia morală și cea fizică, geometria și astronomia și activitatea logicii, ca și cele pentru care se ostenesc cei ce nu aparțin Bisericii, cel care este călăuza noastră între virtute poruncește să fie luate de la cei care sunt bogați între egipteni și să fie folosite, pentru că se vor dovedi utile la momentul oportun, atunci când va trebui împodobit cu bogăția rațiunii divinul templu al tainei (Cateheze II, 112-115).
Dumnezeu a făcut lumea, înzestrând pe om cu simțuri și cu rațiune capabile să-i sesizeze ordinea și frumusețile. Sfântul Maxim Mărturisitorul va spune și el, în continuarea acestor considerații, că efortul cunoașterii lucrurilor lumii prin intermediul rațiunii curățite de patimi îl poate călăuzi pe om înspre deslușirea unei legi naturale întipărite în sine și în Creație, și că prin acestea el poate ajunge să înțeleagă faptul că există un Creator a toate.
Gândirea și viața teologică au o reală considerație pentru întreaga Creație și pentru întreg câmpul cunoașterii omenești. Înțelegem aceasta întrucât în scrierile Părinților nu sunt atent observate doar tradiția și istoria poporului ales, ca parte a istoriei mântuirii, care consemnează lucrarea lui Dum-nezeu. În cuprinsul istoriei mântuirii sunt primiți și grecii cu tradiția lor filosofică. Găsim exprimată limpede această înțelegere într-un alt loc din Sfântul Grigorie de Nyssa. El asumă critic monoteismul iudaic și politeismul grec, în raport cu care delimitează creștinismul: „Adevărul, scrie el, se află undeva la mijloc, între aceste două concepții, pe de o parte distrugerea tuturor ereziilor, iar pe de altă parte, acceptarea a ceea ce este folositor din fiecare. Dogma iudaică este distrusă prin acceptarea Logosului și prin credința în Duhul Sfânt, în timp ce eroarea politeistă a școlii elenistice este făcută să dispară prin unitatea firii divine care anulează noțiunea de pluralitate. Și iarăși, din concepția iudaică, să păstrăm unitatea firii; iar din cea greacă, numai distincția în privința persoanelor†¦ Este ca și cum numărul Treimii ar fi o îndreptare în cazul celor care greșesc față de Unul, iar afirmarea unității pentru cei ale căror credințe sunt răspândite printre nenumărate zeități” (Cateheza 3).
Adevărul de credință este ireductibil la rațiune
În același timp însă, Dumnezeu este mai presus de întreaga realitate a Creației și dincolo de tot ceea ce eforturile omenești pot desluși în ea. De aceea, pentru cunoașterea și experierea Lui sunt necesare o dezlipire de lume, de întrebuințările ei pătimașe, și un efort de înălțare a omului mai presus de cele sensibile și de puterile de înțelegere ale rațiunii. Sfântul Grigorie de Nazianz reco-mandă, de exemplu, părăsirea lumii și importanța curățirii trupului de nălucirile aduse de patimi, pentru o viață „mai presus de lucrurile care se văd”, tocmai ca omul să poată purta „mereu pure în ele însele imaginile lui Dumnezeu” (Cuvântări 20, 1), care sunt altceva decât ea. Experierea lui Dumnezeu, va spune și Sfântul Maxim, ca prezență personală desăvârșită și iubitoare, rămâne în afara tuturor înțelesurilor și descoperirilor despre El culese din lume. „Legea naturală, scrie Sfântul Maxim Mărturisitorul, înfățișează (prin aspectele ei naturale) țesătura armonioasă a universului ca pe o carte ce are, drept litere și silabe, corpurile deosebite și îngroșate prin întărirea multor calități, care sunt cele dintâi și mai apropiate în raport cu noi; iar drept cuvinte, calitățile generale care sunt mai departe și mai subțiri. Din acestea, prin citirea lor, se desprinde în chip înțelept Cuvântul (Rațiunea) Care le conturează și e conturat în El în chip negrăit. Acestea ne dau cunoștință numai că este, nu și ce este, și prin combinarea bine-credincioasă a diferitelor chipuri ne ridică la o idee unică a adevărului ce ni se oferă spre a fi cugetat, pe potriva lor, prin cele văzute, ca Creator. (Ambigua, §27, pp. 91-92). Contemplând rațiunile divine așa cum sunt ele prezente în lucruri, Părinții „au distins în mod neîmpărțit întregimea universului (…) și aplicând cu măiestrie categoriile cugetării, au cunoscut cauza din cele cauzate în chip diferit și au înțeles că a-ceasta este, și este înțeleaptă, și este vie. Și au învățat de aici desăvârșita, dumnezeiasca și mân-tuitoarea rațiune despre Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, prin care au înțeles tainic nu numai rațiunea existenței cauzei, ci s-au inițiat binecredincios și în modul subzistenței ei” (Ambigua &28, p. 201).
Așadar, Adevărul credinței este ireductibil la rațiune. Credința și cunoașterea lui Dumnezeu se situează mai presus de rațiune, neputând fi întru totul tălmăcite de ea. Într-un comentariu al episodului biblic în care Moise primește poruncile, regăsim acest reper al abordării patristice cu referire la credință. Când Moise este îndemnat să descalțe picioarele, la întâlnirea cu Dumnezeu, Sfântul Grigorie de Nyssa scrie că aici se întrevedea că „nu este îngăduit picioarelor încălțate să urce către înălțimea aceea unde se vede lumina adevărului, ci trebuie să fie îndepărtat de la temelia sufletului învelișul de piele moartă cu care a fost înfășurată firea omenească atunci când, prin neascultarea voii divine, am rămas goi. (…) Acest lucru mi se pare că l-a învățat marele Moise să-l cunoască, în acea arătare dumnezeiască, anume că nimic din câte cad sub simțuri și din câte se cunosc prin înțelegere nu subzistă cu adevărat afară de Ființa mai presus de toate, care e cauza tuturor și de care atârnă toate”1. Sfântul Maxim Mărturisitorul va afirma și el: „Cunoștințele lucrurilor își au rațiunile proprii împreunate în mod natural cu ele, spre demonstrarea lor. Prin acestea ele primesc în chip natural definiția lor. Dumnezeu însă este crezut numai că există, pe baza rațiunilor din lucruri. Dar El dăruiește celor evlavioși o credință în existența Lui, mai înte-meiată decât orice demonstrație. Căci credința este o cunoștință adevărată, întemeiată pe principii ce nu pot fi demonstrate, ca una ce este temelia lucrurilor mai presus de minte și de rațiune2.
Dumnezeu este deci pretutindeni prezent în lume, „având înlăuntrul Său toate lucrurile”, dar este, în același timp, mai presus de ea. Întreaga învățătură creștină face, prin aceasta, un exercițiu de cuprindere a lumii, exprimând o amplă decodificare a prezenței și lucrării lui Dumnezeu în ea, deopotrivă cu afirmarea că El este mai presus de ea și de tot ceea ce putem înțelege din ea.
Înțelesurile Scripturilor și ale Creației luminate de Duhul Sfânt
Înainte de Învierea Sa, Hristos transmitea învățătura prin comunicare exterioară, vorbind ucenicilor sau mulțimilor, adresându-li-se lor, direct prin simțurile lor. Duhul Sfânt lucrează, după Întruparea lui Hristos, în mod interior omului, prin Botez, Mirungere și celelalte Taine3. Prin har, înțelesurile celor din Creație, precum și ale celor din Scriptură devin sesizabile într-un mod mai pregnant. Dacă exprimarea credinței și viața spirituală sunt indispensabil legate de asigurarea unei lecturi și a unei interpretări corecte a Creației și Scripturii4, ca logoi (cuvinte ale lui Dumnezeu adresate oamenilor), tradiția ortodoxă este fără echivoc: hermeneutica acestor logoi este lucrarea Sfântului Duh. Harul face posibilă înțelegerea de către Apostoli a realităților dumnezeiești. „Nu poate exista o vedere înțelegătoare decât în Duhul Sfânt. Lucrarea hermeneutică a Sfântului Duh apare absolut necesară pentru înțelegerea deplină și corectă de către om a adevăratului Dumnezeu șAutorulț, a adevărului despre sine șcreatură după chipul Luiț și despre lume șopera Luiț”5. Mai mult, Duhul Sfânt nu este doar Cel ce învață înțelesurile textului cărților sfinte ale Scripturii, ci descoperă și înțelesurile cu privire la noi înșine, dar și pe cele cu privire la întreaga Creație. „Cea mai importantă și cea mai reală mângâiere a Apostolilor va veni din cunoașterea realităților fundamentale privitoare la existență și la lume, […] Mângâietorul este […] Duhul Adevărului, care are de fiecare dată o funcție explicativă”6.
Cuvântul lui Dumnezeu făcut om, Răstignit și Înviat, poate aduce pe om în stare de comuniune cu El, trecând peste opacitatea lucrurilor sensibile și de limitele cuvintelor scrise ale Scripturii. Părintele Stăniloae scrie că această libertate a lui Hristos, de a Se mișca și de a Se comunica oamenilor, dincolo de condiționările lumii create și a cuvintelor ei, S-a arătat în trecerea Lui prin ușile încuiate, după Învierea Lui. Trupul și Sufletul Lui, pline de Duhul Sfânt, dau putința trupurilor și sufletelor oamenilor să depășească marginile sensibile ale lucrurilor și limitările cuvintelor Scripturii. Nici literele Scripturilor, nici cele văzute ale lumii Create, nici simțurile noastre nu mai sunt „uși încuiate pentru intrarea acestui Cuvânt la mintea noastră și a acestei Persoane în comuniune cu noi”7, pentru că Același Duh Sfânt străbate și lucrurile lumii create, și cuvintele Scripturii și sălășluiește acum și în om, dezvăluind înțelesurile Creației și Scripturii.
Note: 1 Viața lui Moise, PSB 29, p. 42.
2 Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete gnostice (întâia sută), Filocalia, vol. 2, EIBMBOR, București, 2008, pp. 158-159.
3 Pr. Constantin Coman, Erminia Duhului, Editura Bizantină, București, 2002, p. 58.
4 Ibidem, p. 10.
5 Ibidem, pp. 76-77.
6 Ibidem, p. 49.
7 Pr. Dumitru Stăniloae, nota 142, în Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, 28, p. 197.
(Articol apărut sub semnătura Diac. Dr. Adrian Sorin Mihalache și publicat în săptămânalul „Lumina de Duminică” din data de 23 iunie 2013)
