Spiritualitatea poeziei eminesciene

Sunt bine cunoscute înclinația și ancorarea lui Mihai Eminescu în spiritualitatea creștină ortodoxă. Astfel cunoaștem câteva rugăciuni: unele închinate Maicii Domnului: ‘Rugăciune’, ‘Răsai asupra mea’, ‘Nu voi mormânt bogat’ (variantă); altele care sunt deopotrivă cugetări asupra învățăturii Bisericii, cât și rugăciuni: ‘Rugăciunea unui dac’ , ‘Colinde, colinde’, ‘Preot și filosof’, ‘Epigonii’, ‘Dumnezeu și Om’, ‘Memento mori’, ‘Mortua est!’, ‘Înviere’ și multe altele. Chiar și poemul ‘Luceafărul’ are elemente de teologie sau de spiritualitate. Dar de multe ori sunt trecute cu vederea sensuri adânci din versurile eminesciene care nu sunt înțelese. O rugăciune profundă conține și poezia ‘Odă (în metru antic)’. Termenul însuși ‘odă’ înseamnă rugăciune. În viața liturgică a Bisericii există o perioadă numită Triod, adică perioada celor trei ode. Ultimul vers al poeziei este o rugăciune: ‘Ca să pot muri liniștit, pe mine Mie redă-mă!’

Vom stărui asupra acestui vers. Poetul se roagă lui Dumnezeu ‘să poată muri liniștit’. Aceasta înseamnă că omul nu poate – nici măcar atât – să moară dacă nu are ajutorul lui Dumnezeu. Dumnezeu nu l-a făcut pe om nici muritor, nici nemuritor; l-a făcut ‘bun foarte’ și cu toate condițiile și posibilitățile ca omul să poată dobândi nemurirea. Deci omul n-a fost creat de Dumnezeu spre moarte, ci spre viață veșnică. Depindea doar de om dacă asculta sau nu asculta de Dumnezeu. Dacă omul ar fi ascultat de Dumnezeu, putea dobândi nemurirea. Dacă omul nu asculta de Dumnezeu putea deveni muritor. Dumnezeu i-a spus omului: ‘Din toți pomii din Rai poți să mănânci, iar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit!’ (Fac. 2, 16-17); un alt cuvânt al lui Dumnezeu este: ‘Iată, Eu astăzi ți-am pus înainte viața și moartea, binele și răul’ (Deut. 30, 15).

Omul, Adam, n-a ascultat de Dumnezeu și astfel a ales moartea, devenind muritor și prin el întregul neam omenesc: ‘Precum printr-un om a intrat păcatul în lume și prin păcat moartea, așa și moartea a trecut la toți oamenii, pentru că toți au păcătuit în el’ (Rom. 5, 12).

Așadar, moartea n-a fost în firea umană inițială, căci ‘Dumnezeu n-a făcut moartea’ (Ințel. Solomon 1, 13), ci moartea a intervenit ca un accident în firea omului, în urma păcatului lui Adam. Omul a trecut dintr-o stare inițială a firii, care era foarte bună, într-o stare ulterioară, nefirească, prin care se degradează și apoi moare. Deci moartea nu este firească pentru firea umană inițială, dar a devenit firească pentru firea umană căzută în păcat.

Dar chiar și în această condiție ulterioară a umanității – și anume de muritoare – omul nu poate nici măcar să moară fără ajutorul lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu: ‘fără Mine nu puteți face nimic’ (In. 15, 5) se referă nu numai la faptul că omul nu poate să trăiască, să respire sau să întreprindă ceva fără sprijinul lui Dumnezeu, ci și la faptul că omul, în condiția de muritor, nu poate muri fără voia ori intervenția lui Dumnezeu. Și aici există următorul argument: dreptul Simeon, oarecând, în anul 270 î.Hr., la vârsta de 70 de ani, fusese chemat la curtea faraonului din Egipt pentru a traduce Scriptura Vechiului Testament din limba ebraică în limba greacă. Lui i-a revenit cartea profetului Isaia. Pentru îndoiala lui cu privire la faptul că Hristos se va naște dintr-o Fecioară (nicidecum Simeon nu poate fi bănuit de necredință), i s-a spus de către înger că nu va putea să moară până ce nu se vor împlini toate acestea.

În condițiile în care ‘zilele omului sunt de 60, 70 de ani, și de vor fi în putere 80 de ani, iar ceea ce este peste aceștia, osteneală și durere’ (Ps. 89, 10-11), dreptul Simeon ajunsese la vârsta de peste 300 de ani și ‘nu putea să moară’. Doar în momentul în care a văzut-o pe Fecioara Maria aducând pe pruncul Iisus la templu, spre închinare, și astfel s-a încredințat de împlinirea profeției lui Isaia – ‘Iată, fecioara va lua în pântece și va naște Fiu și vor chema numele Lui Emanoil’ (Is. 7, 14) – doar atunci Simeon a putut să moară, rostind rugăciunea: ‘Acum eliberează pe robul Tău, Stăpâne (de neputința de a muri – n.r.), după cuvântul Tău în pace…’ (Lc. 2, 29).

Ceea ce cerea odinioară Simeon prin rugăciune lui Dumnezeu – moartea în pace – cere și Eminescu în poezie: ‘moartea în liniște’.

Deși trăim în condiția ulterioară a firii umane, aceea prin care firea umană căzută este muritoare, totuși, iată un exemplu care ne arată că omul nu poate muri fără ajutorul lui Dumnezeu.

‘Pe mine mie redă-mă!’

Aceste cuvinte constituie a doua parte a ultimului vers-rugăciune al poeziei eminesciene și pot fi înțelese doar în lumina Evangheliei. Aceasta înseamnă că e posibil ca omul să nu-și mai aparțină sieși, ci altcuiva. Și cui poate aparține? Ne răspunde Mântuitorul: ‘Oricine săvârșește păcatul este rob păcatului’ (In. 8, 34). Cine a săvârșit păcatul nu-și mai aparține sieși, ci e înrobit păcatului și celui ce l-a ispitit să-l săvârșească: ‘celui ce vă dați spre ascultare sunteți robi; sunteți robi aceluia căruia vă supuneți’ (Rom. 6, 16).

Deci omul poate fi rob păcatului (sau diavolului), iar dacă împlinește voia lui Dumnezeu poate fi robul lui Dumnezeu. Dar a fi ‘robul lui Dumnezeu’ este sinonim cu a fi ‘fiul lui Dumnezeu’, întrucât omul poate fi eliberat din această ‘robie’ a păcatului, prin Întruparea (jertfa, moartea și Învierea) Fiului lui Dumnezeu: ‘și celor câți L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu’ (In. 1, 12). Rugăciunea ‘pe mine mie redă-mă’ poate fi înțeleasă în sensul cuvintelor Mântuitorului: ‘Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie’ (Mc. 8, 34).

Ce înseamnă lepădarea de sine? Înseamnă, oare, lepădarea de identitate sau de personalitate? Nicidecum! Lepădarea de sine înseamnă lepădarea de păcatul care s-a înrădăcinat atât de mult în om, încât acesta (păcatul) a devenit o a doua fire a omului, astfel încât omul, de multe ori, nici măcar nu-și mai recunoaște în sine firea inițială, aceea curată în care l-a așezat Dumnezeu prin creație (iar mai apoi prin botez).

Firea inițială este acea ‘sine’ pe care a părăsit-o fiul risipitor hotărând să plece din casa Tatălui, dar în care a revenit ulterior. Acest fiu s-a ‘pierdut’ (cf. Lc. 15, 32) nu doar de Tatăl, ci s-a pierdut de sine însuși, de acea sine inițială.

Suportând consecințele păcatului (atât de ispititor, ademenitor – în prima fază – și totuși atât de dezgustător, putred și care aduce întristarea, suferința și chiar moartea, după ce este consumat) și, trăind în mizerie nu doar materială, ci mai ales spirituală, fiul risipitor ‘și-a venit în sine’ (Lc. 15, 17), respectiv s-a lepădat de sinea păcatului și a revenit la sinea inițială.

Din cele de mai sus rezultă că omul care-I aparține lui Dumnezeu își aparține și sieși, iar cel care nu-i aparține lui Dumnezeu nu-și aparține nici sieși. Revenirea la sinea inițială din a doua sine, a păcatului, constă într-o împreună-lucrare a lui Dumnezeu cu omul. Dumnezeu își revarsă harul Său peste fiul risipitor, iar omul trebuie să se deschidă, să primească și să se lase pătruns de acest har. Dar la ‘sinea inițială’ omul nu poate ajunge fără ajutorul lui Dumnezeu. De aceea poetul se roagă lui Dumnezeu să-l ajute să ajungă la acea stare: ‘pe mine mie redă-mă’. Aceasta înseamnă regăsirea sinelui pierdut sau regăsirea de sine.

Pe Tabor, Petru, văzându-L pe Hristos schimbat la față, nu numai că s-a lepădat de sine, dar a și uitat de sine. Nu s-a mai gândit că el era cel care avea nevoie de colibă; ceea ce voia el era să rămână în aceeași stare de bine, de vedere, de simțire și de contemplare a slavei Dumnezeirii.

Astăzi umanitatea dorește autonomie față de Dumnezeu, uitând că dacă omul nu-I aparține lui Dumnezeu, nu-și aparține nici sieși. Omul, în condiția de muritor, nu poate muri dacă nu are ajutorul lui Dumnezeu. Dar dacă dincolo de moarte n-ar mai fi nimic, atunci zadarnică ar fi rugăciunea poetului – pe de o parte. Pe de altă parte, de prisos ar fi și regăsirea de sine dinaintea morții dacă viața s-ar sfârși în moarte. Degeaba ar fi și putința de a muri liniștit. Oare Brâncoveanu a murit liniștit? Din perspectiva vieții pământești, moartea lui Brâncoveanu n-a fost nicidecum liniștită. Dimpotrivă, durerea lui a fost sfâșietoare. Însă din perspectiva vieții veșnice, Brâncovenii au dobândit prin moartea martirică liniștea absolută. Așadar, toate acestea au un rost atunci când moartea nu constituie ultima realitate a vieții, ci Învierea.

Moartea omului constituie consecința negativă a păcatului neascultării lui Adam. Din acest punct de vedere, moartea e un ‘rău’. Dar Dumnezeu transformă întotdeauna răul în bine. Cum a transformat Dumnezeu moartea – ca rău – în bine? În primul rând, Dumnezeu îl oprește pe om de la păcat prin moarte și astfel răul (pe care l-ar putea săvârși omul) nu devine veșnic, așa cum reiese din slujba de înmormântare.

Acest adevăr al revelației îi era bine cunoscut lui Eminescu: ‘Moartea vindec-orice rană,/ Dând la patime repaos’ (Foaia veștedă). În al doilea rând, Fiul lui Dumnezeu întrupat S-a jertfit, a murit și prin moartea Sa a omorât moartea noastră și a înviat pentru a da firii umane putința de a învia. Așadar, rostul regăsirii de sine al lui Eminescu pentru a putea muri liniștit își găsește sensul doar în perspectiva vieții veșnice (poezia Înviere) și a învierii de obște de la sfârșitul veacurilor.(Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 6 septembrie 2011)

Comentarii Facebook


Știri recente

Factbox: Ortodoxia Românească în Ungaria

Cu ocazia Zilei Ungariei (23 Octombrie), prezentăm principalele date despre românii ortodocși din această țară. Românii din Ungaria se împart în două principale categorii: comunitatea istorică românească a românilor care, după trasarea graniţelor actuale, au…