Sfântul Cuvios Dionisie Exiguul (Smeritul) este una dintre marile personalități ale teologiei străromâne din sec.V-VI, cel care a marcat cultura universală prin așezarea numărării anilor începând cu Hristos, Mântuitorul lumii. Prin opera sa (Patrologia latină, vol. 67) și prin contactele dintre romanitatea răsăriteană și cea apuseană, Sfântul Cuvios Dionisie Exiguul (Smeritul) a realizat o „osmoză specifică la nivelul uman cel mai elevat și transfuzia reciprocă de elemente spirituale între cele două vaste arii europene”. Pentru contribuțiile teologice și viața sfântă a monahului dobrogean, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel l-a caracterizat drept un savant și un sfânt, iar cercetătorii care i-au studiat opera și viața l-au numit erudit daco-roman sau podoabă a Bisericii noastre strămoșești.
Călugărul dobrogean Dionisie Exiguul, Smeritul sau cel Mic, cum este cunoscut în studiile de patrologie, s-a născut în Scythia Minor, Dobrogea anilor 465 d.Hr. Originea Sfântului Cuvios Dionisie Exiguul (Smeritul) din Scythia Minor este mai presus de orice îndoială. În afară de mărturia fără echivoc a lui Casiodor și de propria mărturie, vine dovada fraților de viață monahală, călugării sciți cu care Cuviosul Dionisie Exiguul a ținut o legătură strânsă în privința ideilor și activității. De asemenea, despre sine ne oferă date chiar smeritul învățat în epistola sa Către Preafericitul stăpân, părintele episcop Petru, lângă care, drept urmare a sfintelor strădanii ale acestuia, dobândise calea spre adevărurile dumnezeiești și căruia i-a tradus Epistola sinodală a Sfântului Chiril al Alexandriei contra lui Nestorie.
În căutarea lui Dumnezeu din copilărie
Conform acestei mărturii, Dionisie Exiguul a intrat într-o mănăstire dobrogeană foarte devreme, atunci când era copil și unde s-a îmbogățit duhovnicește. Mărturii sigure despre mănăstirea în care a fost închinoviat și datele privind șederea aici nu există.
După unii cercetători, ar fi stat o vreme în mănăstirea de la Mabboug (Ierapole) din Siria și apoi la Constantinopol, pe timpul arhipăstoririi patriarhului Eufimie (490-496). Pregătirea sa teologică a fost aceea care l-a „recomandat” pentru a fi chemat la Roma de papa Ghelasie (492-496), care avea nevoie de un bun cunoscător al limbilor latină și greacă, lucru deloc lipsit de importanță dacă avem în vedere că erudiția sa ajunsese să fie cunoscută până la Roma.
Timpul când Cuviosul Dionisie Exiguul a ajuns la Roma se poate stabili, luând în calcul două elemente: primul, acela privitor la faptul că Dionisie spune în prefața Decretelor papale, care au fost cumulate și publicate pentru prima dată de Cuviosul Dionisie și adresate cardinalului Iulian, conducătorul Mănăstirii Sfânta Anastasia, că pe papa Ghelasie nu l-a văzut niciodată cu ochii săi („eum praesentia corporali non vidimus”). Având în vedere că papa Ghelasie a trecut la cele veșnice la data de 21 noiembrie 496, sosirea Sfântului Cuvios Dionisie Exiguul (Smeritul) trebuie să fie luată în considerare ca fiind împlinită în această vreme, sfârșitul anului 496.
Al doilea element îl constituie faptul că în Collectia Avellana se găsește un Memoriu (nr. 102) în care este scrisă mențiunea: Dionysius Exiguus Romae de graeco converti (l-am tradus eu din grecește, Dionisie Exiguul, la Roma). Traducerea acestui memoriu din limba greacă în limba latină a fost făcută, fără îndoială, la scurtă vreme după sosirea la Roma, adică pe la începutul anului 497, pentru a fi accesibil papei Anastasie al II-lea (496-498). Cele două elemente conduc în mod sigur către anul sosirii sale la Roma, sfârșitul anului 496.
Aici, a fost închinoviat la Mănăstirea Sfânta Anastasia, de la poalele Palatinului, având responsabilități privitoare la organizarea arhivei Cancelariei pontificale, fiind considerat fondator al arhivelor pontificale. Șederea Sfântului Dionisie în Roma s-a întins pe perioada păstoririi a zece papi, de la Anastasie II până la Vigilius (496-555).
În perioada șederii sale la Roma, Biserica creștină era frământată de două mari dispute, și anume: schisma acaciană și deosebirile privitoare la data serbării Paștilor. Patriarhul Acaciu al Constantinopolului fusese excomunicat și depus de papa Felix al III-lea (483-492), care s-a implicat în problemele Răsăritului ortodox, încercând aplanarea disputelor apărute.
Trei mari virtuți au împodobit viața Sfântului Cuvios Dionisie Exiguul: credința ortodoxă păstrată cu sfințenie de-a lungul întregii vieți, smerenia inimii, dragostea față de Dumnezeu și de oameni, iar despre aceste calități găsim mărturia prietenului său Cassiodor într-o caracterizare de o frumusețe greu egalabilă, marcată în principal de respect, prețuire și admirație, dar și mesaj pentru urmași: „†¦ a fost în zilele noastre și călugărul Dionisie, scit de neam, dar după caracter cu totul roman, foarte învățat în amândouă limbile, dovedind prin faptele sale echilibrul sufletesc pe care îl învățase în Cărțile Domnului. A cercetat Scripturile cu o râvnă atât de mare și le-a înțeles astfel încât ori de unde ar fi fost întrebat avea răspunsul pregătit, dându-l fără nici o întârziere. Acesta a predat dialectica împreună cu mine și a petrecut cu ajutorul lui Dumnezeu foarte mulți ani din viață în cadrul învățământului glorios. [†¦] În el era multă simplitate împreună cu înțelepciune, smerenie împreună cu învățătură, moderație împreună cu talentul de a vorbi, încât se socotea un nimic sau unul dintre cei din urmă slujitori, deși era vrednic, fără îndoială, de societatea regilor. Să mijlocească pentru noi, el care obișnuia să se roage împreună cu noi, ca să putem fi ajutați acum prin meritele lui, cu rugăciunea căruia am fost întăriți aici pe pământ. [†¦] El se folosea cu o pricepere atât de mare de latină și de greacă, încât orice cărți grecești lua în mâini, le traducea fără poticnire în latinește și, la fel, pe cele latinești le citea pe grecește, încât credeai că aceasta este scrisă așa cum o pronunța gura lui cu o iuțeală nestăvilită. [†¦] Era de o castitate rară, [†¦] vărsa lacrimi mișcat de durere când auzea cuvinte necuviincioase în timpul veseliei; [†¦] postea fără să reproșeze celor ce mănâncă. [†¦] integru, legat total, cu statornicie de rânduielile strămoșești; și ceea ce pot să găsească unii citind la diferiți (scriitori), era cunoscut că strălucește în știința lui†¦”
Biografia Sfântului Dionisie Exiguul nu poate fi susținută de izvoare care să ne ofere date amănunțite și coerente privitoare la acesta, fiind prea puțin generoase sau în unele privințe lipsind cu desăvârșire. Urmare a acestei situații, data sfârșitului monahului dobrogean este supusă unor dezbateri venite din partea cercetătorilor operei dionisiene. Bazându-se pe textul de la Cassiodor („quimecum dialecticam legit et in templo gloriosi magisterii plurimosannos uitam suam, Domino praestante, transegit”), luând în considerare că Dionisie a predat dialectica împreună cu Cassiodor la Vivarium și că întemeierea Vivariumului a avut loc între anii 537 și 540, afirmăm că Sfântul Dionisie încă era în viață după anul 540. În sfârșit, conform acelorași autori, deoarece Cassiodor a scris elegia sa către anul 555, Dionisie a încetat din viață către 545-550. Părerea cu caracter general acceptată privitoare la sfârșitul Sfântului Dionisie Smeritul este anul 545. Astfel, părintele dreptului canonic apusean, părintele teologiei morale științifice și părintele erei creștine, cel care a primit darul de a marca istoria, a fost ales să rămână până la sfârșitul vieții același fiu al virtuții creștine a smereniei.
Cel mai mare canonist care a trăit vreodată în Roma
Opera de traducere realizată de Sfântul Dionisie Exiguul: – lucrări cu caracter dogmatic (Epistola sinodală a Sfântului Chiril al Alexandriei contra lui Nestorie; Epistola Sfântului Chiril al Alexandriei către episcopul Succesus al Diocesareei; Tomosul lui Proclu al Constantinopolului către armeni; Memoriul apocrisiarhilor alexandrini către delegații papali de la Constantinopol din anul 496; Cuvântarea Patriarhului Proclu al Constantinopolului despre Maica Domnului (Oratio Procli de Deipara); Despre crearea omului a Sfântului Grigorie de Nissa; – lucrări de drept canonic (trei ediții ale Canoanelor; Colecția Decretalelor papale); – opera de calendarolog (Cartea despre Paști, Argumente Pascale; – două scrisori De ratione Paschae; – lucrări cu caracter divers (Minunata pocăință a Sfintei Taisia; Viața Sfântului Pahomie; Istoria aflării capului Sfântului Ioan Botezătorul).
Faptul că Dionisie a prelucrat un mare volum de materiale, texte ale sinoadelor și Decretale îl definește, fără îndoială, a fi fost cel mai activ canonist care a trăit vreodată în Roma. Cu darul său de critic al surselor și canonist ordonat, Dionisie a adus o viziune total nouă a izvoarelor dreptului bisericesc. Colecția cuprinde canoanele sinoadelor de la Niceea până la Calcedon, dar din ea lipsesc câteva canoane, care în prelucrările lui Dionisie nu au fost recunoscute că ar avea legătură cu restul (probabil o consecință a dezaprobării în Decretum Gelasianum), fiind vorba aici despre canoanele apostolice și cele ale sinoadelor locale de la Sardica și Cartagina. Prof. Valerian Șesan susține că Dionisie este autorul celei mai importante colecții canonice apusene și care poartă titlul de Codex Canonum Ecclesiasticorum. Potrivit acestuia, Codex-ul cuprinde 50 de canoane apostolice, canoanele celor 4 sinoade ecumenice și 5 sinoade particulare, la care se adaugă canoanele de la Sardica și Cartagina. Dionisie a mai început și o colecție cu Decretaliile papilor: Collectio decretorum pontificium romanorum. Această colecție a fost unită cu Codex canonum și răspândită în Spania, Galia, Africa și Anglia. Papa Adrian I a donat lui Carol cel Mare, în anul 774, un exemplar comentat din această colecție, numită acum Collectio Dionisio-Hadriana, care a devenit codice oficial pentru imperiul franc. Același codice, obligatoriu pentru Spania, a fost numit Collectio Hispana. Pentru activitatea sa, Dionisie Exiguul a fost considerat părintele dreptului bisericesc apusean.
Lucrările de cronologie ale Sfântului Dionisie Exiguul se bazează pe o perfectă cunoaștere a scrierilor grecești referitoare la această problemă, bazate pe autoritatea totală a Sinoadelor Ecumenice și a Sfinților Părinți, iar așa-numita eroare a monahului dobrogean este justificată în principal de lipsa anului zero în cultura romană (matematică și istorică) a timpului său și a intervalului cronologic de capăt, nesocotite de Sfântul Dionisie.
Sinodul mitropolitan al Mitropoliei Munteniei și Dobrogei, la propunerea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, a inițiat demersurile canonice și statutare în vederea canonizării Sfântului Cuvios Dionisie Exiguul (Smeritul), părintele erei creștine, și Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, prin hotărârea nr. 5070/2008, a aprobat înscrierea ca sfânt în calendar, cu dată de prăznuire la 1 septembrie, începutul anului bisericesc. Astfel a emis Tomosul Sinodal de proclamare a canonizării în data de 9 iulie 2008, iar proclamarea solemnă a avut loc în 26 octombrie 2008. (Articol publicat în săptămânalul Lumina de Duminică din data de 1 septembrie 2013, semnat de pr. Alexandru Moțoc)
