În data de 7 aprilie 2013, Biserica Ortodoxă se va afla în a treia Duminică a Postului Mare, închinată Sfintei Cruci. Cinstirea Sfintei Cruci în această duminică din Postul Mare a fost instituită la Constantinopol în secolul al VIII-lea, având dată variabilă. Sfinții Părinți ai Bisericii ne învață, că, după cum în mijlocul Raiului era sădit Pomul Vieții, tot așa în mijlocul Postului Mare al Sfintelor Paști este prăznuită sărbătoarea Sfintei Cruci ca simbol al Răstignirii și Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos și stindard al credinței noastre.
Crucea este, în înțeles material, lemnul pe care S-a răstignit Mântuitorul Hristos. În sens spiritual, crucea presupune un mod de existență, din a cărui înțelegere derivă foarte multe adevăruri mântuitoare. Înțelegerea acestor adevăruri și proiectarea realității în perspectiva Crucii îl pot ajuta pe creștinul de astăzi să-și reorienteze cursul vieții pământești spre viața veșnică și să trăiască bucuria Învierii încă din această lume. Încă din secolul al II-lea, creștinii erau cunoscuți drept crucis religiosi („închinătorii crucii”). Prefigurată în Vechiul Testament prin diferite obiecte sau semne, Sfânta Cruce (lat. crux, gr. stauros) devine, în Noul Testament, din instrument de tortură și blestem, altarul de jertfă al lui Hristos, sfințit cu însuși Sângele Său, mijlocul proslăvirii Sale, semnul biruinței și „armă asupra diavolului”, fiind totodată semnul ce se va arăta pe cer la cea de-a doua venire a Domnului.
Crucea a fost altarul pe care s-a adus jertfa adevărată pentru oamenii din toate timpurile. Iisus a fost și jertfa adevărată, și preotul care a adus-o, câștigând de fapt mântuirea noastră. „Iar Hristos venind Arhiereu bunătăților viitoare, nu prin sânge de țapi și de viței, ci cu însuși sângele Său a intrat El o dată pentru totdeauna în Sfânta Sfintelor, și a dobândit o veșnică răscumpărare. Că de vreme ce sângele taurilor și al țapilor și cenușa de junince, stropind pe cei spurcați, îi sfințește spre curățirea trupului, cu cât mai vârtos sângele Lui Hristos, Care prin Duhul cel veșnic S-a adus Lui Dumnezeu pe Sine jertfă fără de prihană; va curți cugetul nostru de faptele cele moarte ca să slujiți Dumnezeului celui viu” (Evr. 9, 11- 14).
În această privință Sf. Chiril al Ierusalimului spune: Mântuitorul a suferit toate aceste patimi ca să împace prin sângele crucii pe cele din cer și pe cele de pe pământ (Col. 1, 20). Din pricina păcatelor eram dușmanii lui Dumnezeu și Dumnezeu hotărâse ca păcătosul să moară. Trebuia să se întâmple una din două: sau ca Dumnezeu, ca Unul ce-Și îndeplinește spusele, să-i omoare pe toți, sau să anuleze hotărârea, ca Unul ce este iubitor de oameni. Totuși privește la înțelepciunea lui Dumnezeu! A menținut că adevărata și hotărârea, și Și-a arătat cu putere și iubirea de oameni. În trupul răstignit pe lemnul crucii Hristos a luat păcatele, pentru ca prin moartea Lui noi să murim pentru păcate și să trăim pentru dreptate (I Petru 2, 24). Nu era om de rând Cel ce a murit pentru noi. Nu era o oaie necuvântătoare. Nu era înger numai, ci Dumnezeu întrupat. Nu era atât de mare nelegiuirea păcătoșilor, pe cât de mare era dreptatea Celui care a murit pentru noi(Cateheza XIII, trad. cit., vol. II, p. 349)
Mântuitorul Iisus Hristos s-a jertfit pentru noi tocmai răstignit pe cruce, pentru mai multe pricini, după cum se precizează în Învățătura de Credință Creștină Ortodoxă. Astfel, s-a jertfit pe cruce ca să moară înălțat spre cer, dar cu privirea și cu brațele deschise spre lume, arătând că Se aduce jertfă Tatălui, dar cu iubire față de lume; ca să moară cu încetul și deci ca patima Lui, răbdată fără cârtire, să fie mai îndelungată și ca sângele Lui să se scurgă stăruitor peste păcatele lumii, spre a le spăla; dar mai ales pentru că moartea prin răstignirea pe cruce era moartea cea mai rușinoasă (Deut. 21, 23; Gal. 3, 13), și la ea erau osândiți cei mai mari tâlhari. Prin aceasta s-a arătat până unde coborâse ticăloșia noastră, încât am fost în stare să socotim pe Cel ce era bunătatea întrupată ca pe cel mai rău, încât am fost în stare să ne smintim de Cel mai bun ca de cel mai nevrednic. Dacă păcatul e neascultare de Dumnezeu și lucrare împotriva Lui, răstignirea lui Iisus Hristos de către oameni, fiind cea mai dușmănoasă faptă împotriva lui Dumnezeu, e cea mai grozavă faptă a păcatului din om. Chiar în această decădere s-a arătat, în același timp, și pedeapsa lui Dumnezeu asupra noastră. În același timp, în suferirea morții celei mai rușinoase din partea Fiului lui Dumnezeu, s-a arătat cât de totală a fost smerenia și iubirea Lui pentru noi. Așadar, de câte ori ne gândim la moartea pe cruce a Domnului, trebuie să ne aducem aminte de grozăvia păcatelor noastre, arătate chiar în această faptă rușinoasă a noastră, dar, în același timp, de iubirea nemărginită a Domnului, Care a spălat păcatele noastre tocmai în clipa când noi ni le arătam în fapta cea mai ticăloasă.
Pe crucea Domnului de pe Golgota s-au întâlnit cea mai urâtă faptă a păcatului omenesc cu cea mai mare faptă a iubirii Domnului și pe ea iubirea dumnezeiască a ars păcatul. Sf. Maxim Mărturisitorul zice: «Acesta a fost, așadar, scopul Domnului, ca pe de o parte să asculte de Tatăl până la moarte, ca un om, pentru noi păzind porunca iubirii, iar pe de alta să biruiască pe diavol, pătimind de la el prin cărturarii și fariseii puși la lucru de el. Astfel, prin faptul că S-a lăsat de bunăvoie învins, a învins pe cel ce nădăjduia să-L învingă și a scăpat lumea de stăpânirea lui» (Cuvânt ascetic, cap. XIX, Filoc. II, p. 9.)
Sfânta Cruce în scrierile scripturistice
Sf. Apostol Pavel se laudă cu Crucea Domnului și o socotește puterea lui Dumnezeu: „Cuvântul Crucii celor pieritori nebunie este, iar nouă, celor care ne mântuim, puterea Lui Dumnezeu este” (I Cor. 1, 18). Și iarăși: „Iar mie să nu-mi fie a mă Lăuda decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine și eu pentru lume!” (Gal. 6, 14). Aici Apostolul arată că, precum Crucea înseamnă dreptatea lui Dumnezeu, Care a pedepsit păcatele pe cruce, și iubirea față de noi, Domnului nostru Iisus Hristos care le-a omorât, așa înseamnă ea și străduința noastră de a le omorâ în noi prin osteneli și înfrânări proprii, cu ajutorul lui Iisus Hristos și prin iubirea față de El. Sfânta Scriptură socotește Crucea mijlocul prin care Dumnezeu ne-a împăcat cu Sine, locul pe care s-a surpat peretele ce ne despărțea de Dumnezeu, locul pe care au fost înfrânte duhurile rele, focul în care a fost ars zapisul lor împotriva noastră. Prin Jertfa Crucii, Dumnezeu, Care Se îndepărtase de noi, a îmbrățișat iarăși omenirea, ca pe una ce a plătit datoria pentru păcat. Pe Cruce s-a omorât vrajba, pe Cruce a împăcat Iisus Hristos, în Sine, pe Dumnezeu cu oamenii. Crucea e locul pe care s-a făcut împăcarea noastră cu Dumnezeu și, de câte ori facem semnul ei, ne gândim la ea cu credință, arătăm că primim această împăcare și că ne întâlnim cu El pe acest loc, sau în acest semn al păcii. „Căci El este pacea noastră, El, Care a făcut din cele două – una, surpând peretele din mijloc al despărțiturii,… ca, întru Sine, pe cei doi să-i zidească într-un singur om nou și să întemeieze pacea. Să-i împace cu Dumnezeu pe amândoi, uniți într-un trup, prin cruce, omorând prin ea vrăjmășia” (Efes. 2, 14-16). „Căci în El a binevoit (Dumnezeu) să sălășluiască toată plinirea. Și printr-Însul toate cu Sine să le împace, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin El, prin sângele Crucii Sale” (Col. l, 19-21).
„Ștergând zapisul ce era asupra noastră, care ne era potrivnic nouă cu rânduielile lui, și pe acela l-a luat din mijloc, pironindu-l pe cruce. Dezbrăcând (de putere) începătoriile și domniile, le-a făcut de ocară în văzul tuturor, biruind asupra Lor prin Cruce” (Col. 2, 14 și 15). Prin Cruce S-a înălțat Iisus Hristos la mărire (Filip. 2, 8, 9; Luca 24, 26; Ioan 17, 1). Dacă ar fi fost lucru de rușine pentru El, nu S-ar fi înălțat prin ea. Crucea e semnul T care apără pe cei ce-l au în frunte (Iez. 9, 4-6), sau pecetea lui Dumnezeu, care păstrează nevătămați pe cei ce o au întipărită pe ei (Apoc. 7, 2-3; 9, 4). Mântuitorul însuși spune: „Cel ce voiește să vină după Mine să se Lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34). Aici e vorba în primul rând de crucea din suflet, că lupta împotriva plăcerilor, a păcatelor, ca purtare a ostenelilor și necazurilor, dar lupta și necazurile le poartă omul gândindu-se la Crucea lui Hristos, prin care a biruit El păcatul. Și, oare, nu e bine ca semnul, pe care-1 vede omul cu gândul, să-l facă și cu mâna, ca și mai ușor să-și aducă aminte de Crucea lui Hristos și de datoria sa de a o purta în suflet, de a fi cu recunoștința față de El și de a lupta împotriva păcatelor?
Când ne însemnăm cu sfânta cruce mărturisim credința ortodoxă
Făcând semnul sfintei cruci, mărturisim credința în Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Cel răstignit pe cruce, și credința într-un Dumnezeu în trei ipostasuri (Dionisie Areopagitul, Ierarhia bisericească, cap. VI, 3, p.135, Iordachescu, Iași, 1932). Într-adevar, când facem semnul sfintei cruci, rostind numele celor trei ipostase: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, mărturisim un singur Dumnezeu în trei fețe dumnezeiești; iar semnul crucii ne aduce aminte că Fiul lui Dumnezeu, făcut om, ne-a mântuit răstignindu-Se pe cruce. Așadar, semnul sfintei cruci este oarecum o învățătură pe scurt a credinței creștine. Biserica cinstește cu multă evlavie sfânta cruce: trei zile pe an (14 septembrie, duminica a treia din Paresimi și 1 august) sunt închinate cinstirii sfintei cruci. Crucea, făurită din lemn sau din metal, frumos lucrată și împodobită, nu lipsește de pe nici o sfântă masă, din nici o biserică în care se slujește Sfânta Liturghie. De asemenea nu lipsește niciodată de pe creștetul turlelor bisericilor și al clopotnițelor; iar în cimitirele noastre, cei răposați așteaptă învierea morților sub ocrotirea sfintei cruci. Vasele și odăjdiile sfințite ale bisericilor sunt împodobite cu cruci; multe biserici sunt zidite în chipul crucii, iar cărțile bisericești sunt pline de tot felul de cântări în cinstea sfintei cruci. În multe locuri crucea este așezată la fântânile cu apă de băut și la răspântiile drumurilor. În sfârșit, și fapt foarte însemnat: a doua venire a Mântuitorului, când va veni să judece viii și morții, va fi prevestită prin arătarea „semnului Fiului Omului pe cer” (Matei 24, 30), adică a crucii (Sf. Ioan Damaschin, op. cit., p. 257.)
Însemnându-ne cu semnul sfintei cruci dobândim binecuvântarea lui Dumnezeu
Însemnându-ne cu semnul sfintei cruci dobândim binecuvântarea lui Dumnezeu, fiindcă ea a surpat peretele cel din mijloc al vrajbei dintre Dumnezeu și om (Efes. 2, 16); ea ne ocrotește împotriva bântuielilor necuratului, ca și împotriva multor rele sufletești și trupești (Sf. Ioan Damaschin, op. cit., p. 256). Semnul sfintei cruci este prin el însuși o binecuvântare dumnezeiască, iar «binecuvântarea este împărtășitoare de sfințenie, care alungă relele și aduce binele», spune canonul 27 al Sfântului Vasile cel Mare.
1. Crucea ocrotește de relele trupești. Semnul crucii a cruțat de nimicire pe cei întâi născuți ai Israelului, fiindcă semnul făcut pe stâlpii și pe pragurile ușilor, pe lângă care îngerul morții a trecut fără să bată (Ies.12, 7, 27), închipuia semnul crucii (Ibidem, p. 258.). Semnul crucii era semnul care vindecă pe cei mușcați de șerpi, fiindcă șarpele de aramă ridicat în pustie de Moise, care salva pe oameni numai uitându-se la el (Num. 31), preânchipuia semnul sfântei cruci (Ioan 3, 14).
2. Crucea alungă diavolii. Precum câinele fuge de bățul cu care a fost lovit, tot așa și dracul fuge de crucea care îi amintește că prin ea a fost biruit (Sf. Chiril al Ierusalimului, op. cit., Cateheza XIII, 3, p. 312.). «Crucea, zice Sf. Ioan Damaschin, este pavăză, armă și semn de biruință împotriva diavolului»(Sf. Ioan Damaschin, op. cit., p. 256.); iar Biserica noastră cântă: «Doamne armă asupra diavolului crucea Ta o ai dat nouă, că se îngrozește și se cutremură, necutezând a căuta spre puterea ei…».
3. Semnul sfintei cruci, închipuind însăși crucea lui Hristos, ocrotește de uneltirile necuratului. Prin acest semn s-au eliberat creștinii de sub stăpânirea păgână. În anul 312 împăratul Constantin cel Mare a văzut pe cer o cruce luminoasă, pe care era scris: «În acest semn vei învinge!». Atunci el, punând acest semn pe steagurile și armatele castei sale, a ieșit biruitor din lupta cu Maxențiu. Rostirea «În acest semn învingem!» se potrivește foarte bine și semnului crucii cu care noi ne închinăm; că singură pomenirea crucii lui Hristos pune pe fugă pe vrăjmașii nevăzuți și ne întărește împotriva uneltirilor lor: «Nici un duh necurat nu va îndrăzni să se apropie de voi, văzând pe fața voastră armele care l-au doborât, această sabie sclipitoare a cărei lovitură de moarte au primit-o» (Sf. Ioan Gura de Aur, Omilia 45 la Matei, c. 4, trad. cit., vol. VII, p. 424.) Mulți sfinți obișnuiau să alunge gândurile rele din cugetul lor făcând numaidecât semnul crucii și tot cu semnul crucii dărâmau creștinii idolii și capiștile lor, în timpul prigoanelor.
Semnul Sfintei Cruci trebuie făcut în toate împrejurările
Creștinii pot face semnul crucii oricând, dar mai ales înainte și după rugăciune, înainte de a ne așeza spre odihnă și la trezirea din somn, înainte și după masă, la intrarea și ieșirea din casă, înainte de începerea și după încetarea oricărui lucru și cu osebire când ispita dă năvală asupra noastră; într-un cuvânt, în toate împrejurările (Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza IV, c. 14, op. cit., p. 115). Facem semnul crucii la trezirea din somn, ca să agonisim binecuvântarea lui Dumnezeu pentru ziua întreagă; îl facem înainte de culcare, spre a alunga din mintea noastră tot gândul pătimaș, pentru o noapte liniștită; îl facem înainte de rugăciune, spre a fi feriți de împrăștierea și fuga gândului de la rugăciune; îl facem înainte de a începe lucrul și după ce l-am terminat, spre a cere ajutor, întâi, lui Dumnezeu și pe urmă, spre a-I mulțumi pentru ajutorul dat. Tertulian (160-240) mărturiseste că cei dintâi creștini, ca și cei din vremea lui, obișnuiau să se închine făcând semnul crucii: «Înainte și în timpul treburilor, intrând și ieșind, îmbrăcându-ne, înainte de somn, în toate lucrările noastre, noi ne însemnăm fruntea cu semnul crucii». Cine capătă deprinderea să se însemneze în toate împrejurările cu semnul Sfintei Cruci se poate spune că împlinește cu prisosință cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Ori de mâncați, ori de beți, ori altceva de faceți, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceți” (I Cor. 10, 31). Deci, să nu ne rușinăm de crucea lui Hristos.
Sfânta Cruce este semnul credinței celui adormit
Importanța sfintei cruci este arătată și prin faptul că se așează pe pieptul celui trecut la cele veșnice. Astfel se arată că acesta își dă duhul în Hristos, întru Care și Căruia I se încredințează la moarte (Sf. Simion al Tesalonicului, Despre sfârșitul nostru, cap. 368, p. 248), iar Crucea Lui este scut si armă împotriva îngerilor răi care caută să ia sufletele morților.
Sfânta cruce se așează și la capătul mormântului celui trecut la Domnul deoarece Sfânta Cruce este semnul credinței celui adormit, semnul lui Hristos și al biruinței Lui împotriva morții. Crucea, care străjuiește deci mormântul creștinului, arată că cel ce doarme sub scutul ei a adormit întru Hristos și cu nădejdea că se va scula împreună cu El la învierea cea de obște.
