Deși în general numele Sfântului Grigorie Palama este asociat cu lupta pentru apărarea învățăturii de credință, consider că este binemeritată o mică prezentare și a modului în care Sfântul a știut să cânte în cuvinte „de aur” taina sfinților.
Spre exemplu, omilia rostită la sărbătoarea Intrării în Biserică a Maicii Domnului ne ajută să intrăm într-o lume a mirării pline de laudă în fața tainei care s-a săvârșit prin Fecioara Maria.
Pentru început, iată ce ne spune părintele Jean Meyendorff despre această omilie: „O găsim în manuscrise sub numele de «Discurs la intrarea Maicii Domnului în Sfânta Sfintelor». Este adresată monahilor din Marea Lavră și o putem data cu precizie: este o cuvântare alcătuită în tinerețe, în jur de 1335. Subiectul nu a fost ales la întâmplare. Se pare că «unii» încercau să defaime importanța sărbătorii. Nu știm exact despre cine și despre ce e vorba, însă știm că Nechifor Gregoras, cel care mai târziu avea să devină șeful partidei antipalamite, afirma caracterul legendar al unor istorisiri legate de această sărbătoare. Gregoras a fost chiar condamnat printr-o sentință de excomunicare pronunțată de mitropolitul Selymbriei, Filotei. «Discursul» Sfântului Grigorie Palama nu încearcă să demonstreze istoricitatea anumitor episoade legate de sărbătoare, ci reprezintă o mărturisire de credință și evlavie care dă sărbătorii o interpretare asemănătoare celei pe care Sfântul Grigorie de Nyssa o dă urcușului lui Moise pe Muntele Sinai, ambele fiind expresia ridicării duhovnicești a sufletului către Dumnezeu”1.
Dialogând cu Maica Domnului
În limba română găsim această omilie în două traduceri: cea a Paraschivei Grigoriu2 și cea a părintelui diacon Ioan I. Ică jr.3. Iată câteva dintre subtitlurile pe care părintele Ică le intercalează în text pentru a marca etapele „Discursului”: „Fecioara, hotar și mijlocitoare între creat și Necreat”, „Fecioara, sălaș al Treimii prin iubire”, „Toate harurile se împărtășesc tuturor făpturilor prin Fecioara”, „Să medităm la viața deiformă a Fecioarei în Templu”, „Viața isihastă a Maicii Domnului”.
Omilia prinde adesea forma unui dialog: cu ascultătorii uneori, sau cu Maica Domnului. Impresia generală pe care o lasă această cuvântare este că Sfântul este plin de bucuria vestirii minunii împărtășirii omului de Dumnezeu: „Vino așadar cu mine tabără dumnezeiască, priveliște sfântă, cor întocmit prin Duhul cel ceresc, și lucrați împreună cu mine acest cuvânt, făcându-l (cunoscut) întregii obști, nu numai deschizând urechile și tinzând mintea, ci aducând în ajutor și rugăciunea curată; așa încât Cuvântul Tatălui celui de sus, Cel Care m-a sprijinit în alcătuirea cuvintelor despre Maica Sa, să-mi dea să vorbesc nu cele cu totul nearmonioase, ci mai degrabă să-mi dea să străbat calea acestui cuvânt ca pe ceva armonios, bineplăcut urechilor iubitoare de cele dumnezeiești. Au deci trebuință de îmbelșugatul ajutor al lui Dumnezeu cei ce se întrarmează pentru astfel de lupte, care sunt lucrări numai ale inspirației de acolo, care i-a insuflat și pe cei care din veac au adus cele mai potrivite și desăvârșite cântări”.
Cuvântul nu este așadar retorică goală. Nu poate fi cuvânt fără rugăciune („aducând în ajutor și rugăciunea curată”), după cum nu poate fi înțelegerea de către credincioși a omiliei sale fără efortul lor de rugăciune. Cuvântul preotului se naște din rugăciune, iar primirea lui necesită stare de rugăciune pentru cei ce ascultă.
Pregătirea pentru primirea Frumuseții
Și astfel, din rugăciune se naște teologia cea adevărată care nu îndrăznește să intre în Sfânta Sfintelor, dar care, paradoxal, se adâncește în contemplație: „Cine ar putea, nu spun să intre în adâncul tainei, ci măcar să privească spre altarul cel adevărat și să ajungă înaintea ușilor sălașului întru care S-a pogorât să locuiască Cel Care Își are sălașul mai presus de toată firea, Împăratul cerurilor, Domnul domniilor, Cel care din fire are domnia peste toate. Ce cuvânt ar putea să se apropie cât de puțin de această vrednicie, chiar dacă i s-ar îngădui să povestească cele ale ei și cele despre ea, adică cele dinainte și de după negrăita ei naștere? Cine ar putea exprima în chip vrednic dăruirea de sus a negrăitei hrane, îndrumarea cea din cer a celor care ajungeau de departe spre închinare, doxologia adusă de mulțimea îngerilor, care unea cerurile cu pământul și le împreuna întru supunere față de Împărăteasa a toată lumea?”
O întrebare se ridică în urma lecturării acestei omilii: cât de mult a pierdut omul contemporan simțul contemplației revelatoare a adevăratului frumos? Spune Sfântul Grigorie la un moment dat: „Trebuia, așadar, ca cea care va naște «pe Cel împodobit cu frumusețea mai mult decât fiii oamenilor» ( Ps. 44, 3) să fie și ea tuturor în toate neîntrecută și să fie gătită încă din copilărie pentru Minunata Frumusețe”. Pregătirea pentru a fi capabili de Frumusețe necesită activarea simțului amintit mai sus. Mediul în care trăim ne rupe uneori de disponibilitatea de a ne împărtăși de Cel ce dă frumusețe acestei lumi. Întreg urcușul Maicii Domnului realizat în Sfânta Sfintelor poate fi un îndemn pentru evitarea brutalizării spațiului în care Dumnezeu ne-a chemat să fim purtători de echilibru și frumusețe. Fecioara Maria crește cu certitudinea faptului că lucrarea lui Dumnezeu se împlinește prin ea. Orice creștin poate avea aceeași conștiință, deși „modernitatea liberală nu se mai constituie și nu se mai legitimează pe baza unor repere transcendente. Născută din distanțarea față de autoritatea religioasă, din integrarea administrativă a instituțiilor religiei în ordinea statului laic, modernitatea nu își propune să imite o ordine divină. Sigur că omul religios își are locul său în societățile moderne, sigur că el își poate practica în interiorul lor valorile și convingerile religioase. Mai mult, e larg recunoscut beneficiul pe care indivizii religioși, instituțiile și valorile religioase le aduc vieții comunitare. Dar însuși omul religios modern – dacă nu se iluzionează – nu mai concepe societatea în care trăiește drept un organism sacral. El nu mai e membru al unei lumi unde fiece aspect al vieții are un sens spiritual, imediat orientat spre divin. Dimpotrivă, chiar religios fiind, omul actual își concepe propria ființă drept împărțită în sectoare, distribuită în specialități care nu au a se îmbina neapărat într-o unitate regentată de transcendent. Dimensiunea religioasă este doar una dintre dimensiunile sale, din când în când activată. Coerența cu celelalte dimensiuni, influența ei asupra celorlalte dimensiuni nu este decât rareori grija ultimă a individului modern”4. Frumusețea nu se impune așadar. Ea cucerește. Creștinismul nu are cum să fie ideologie atâta timp cât creștinul poate gusta din „cele mai presus de înțelegere”. Nu poate fi ideologie, ci dreaptă credință. Avem poate în această manieră a Sfântului Grigorie Palama, de a oferi spre gustare „din podoaba cea negrăită”, una din provocările cele mai acute pe care omul creștin contemporan și le poate asuma: prezență verticală în mijlocul lumii pe care are datoria de a o impregna de Frumusețe într-o infimă asemănare cu Maica Domnului: „a făcut-o Domnul pe Aceasta cu totul foarte frumoasă, fiindcă a reunit în ea toate, și prin aceasta a înfrumusețat toate cele pe care le-a creat în multiplicitate, arătându-ne-o chip extraordinar al puterii Sale creatoare care vine numai de la El, și care întru totul este proprie și Maicii Luminii” (Omilia 53, trad. proprie). z
Note:
1 Jean Meyendorff, Introduction a lâétude de Saint Gregoire Palamas, ed. Seuil, Paris, 1965, p. 391
2 Sfântul Grigorie Palama, Omilii, vol. III, trad. Paraschiva Grigoriu, ed. Anastasia, București, 2007.
3 Diac. Ioan I. Ică jr., Maica Domnului în teologia secolului XX și în spiritualitatea isihastă a secolului XIV, – studii și texte, ed. Deisis, Sibiu, 2008, pp. 325-368.
4 Anca Manolescu, Loc pentru celălalt, Dilema veche, București 2007, Anul IV, nr. 171.
(Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 12 decembrie 2009, semnat de pr. Roger Coresciuc)
