Duminica Izgonirii lui Adam din Rai (a Lăsatului sec de brânză); Sf. Cuv. Alexie, omul lui Dumnezeu

Calendar ortodox – 17 martie

Duminica Izgonirii lui Adam din Rai

Duminica Izgonirii lui Adam din Rai, a patra din perioada Triodului, este cunoscută și ca Duminica Iertării. Înainte de intrarea în post, la Vecernia de Duminică seară, monahii și frații din mănăstiri își cer iertare, la fel cum ar trebui să o facă și toți creștinii între ei.

La Sfânta Liturghie se citește din Evanghelia după Matei, capitolul 6, versetele de la 14 la 21:

„Zis-a Domnul: dacă veți ierta oamenilor greșelile lor, și vouă Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greșelile voastre. Iar dacă nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșelile voastre. Când postiți, nu fiți triști ca fățarnicii, căci ei își întunecă fețele lor, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat vă spun vouă că își iau răsplata lor. Iată tu, când postești, unge-ți capul tău și fața ta o spală, ca să nu te arăți oamenilor că postești, ci Tatălui tău care este în ascuns; și Tatăl tău care vede cele ascunse îți va răsplăti ție. Nu vă adunați comori pe pământ, unde moliile și rugina le strică, și unde furii le sapă și le fură. Ci vă adunați comori în cer, unde nici moliile, nici rugina nu le strică, și unde furii nu le sapă, nici le fură. Că unde este comoara voastră, acolo va fi și inima voastră.”

Sinaxar în Duminica Lăsatului Sec de Brânză

În aceeași zi se face pomenirea izgonirii din raiul desfătării a lui Adam cel întâi-zidit. Sfinții Părinți au rânduit pomenirea izgonirii lui Adam din rai la începutul Sfân­tului Post de patruzeci de zile spre a arăta prin aceasta cât de folositor este pentru firea omenească leacul postului și, iarăși, cât de rușinos lucru este lăcomia și neascultarea. Așadar, Părinții, lăsând la o parte pe cele­lalte nenumărate făpturi care pentru om au fost făcute, ne-au pus în față pe Adam cel întâi-zidit ca să ne arate lămurit, întâi, ce mare rău a săvârșit pentru că n-a postit, al doilea, că de atunci răul a fost introdus și în firea noastră și, al treilea, că cea dintâi poruncă a lui Dumnezeu dată oamenilor este porunca postului. Adam n-a păzit porunca, ci, ascultând de pântece, dar, mai bine-zis, de vicleanul șarpe prin Eva, nu numai că n-a ajuns Dumnezeu, ci și-a atras asupra sa moartea și a dat pieirii tot neamul omenesc. Din pricina desfătării și neas­cultării celui dintâi Adam, Domnul a postit patruzeci de zile și a ascultat. Pentru aceas­ta a și fost izvodit de Sfinții Apostoli acest post de patruzeci de zile pentru ca noi, prin paza poruncii, si dobândim cu ajutorul pos­tului nestricăciunea pierdută de Adam, care a pătimit pentru că n-a păzit porunca.

Sau altă explicare: după cum am spus mai sus, scopul Sfinților Apostoli a fost de a cuprinde pe scurt toate faptele săvârșite de Dumnezeu de la începutul până la sfârșitul lumii. Pricina tuturor relelor din viața noas­tră este călcarea poruncii și căderea lui Adam din pricina gustării din pomul cu­noștinței binelui și răului. Pentru acest motiv Sfinții Părinți ne pun înainte acest fapt, ca să fugim, dar, mai bine-zis, ca să nu trăim în desfrâu. Adam a fost zidit de mâna lui Dumnezeu în ziua a șasea; prin suflarea în față a fost cinstit să fie chip al lui Dumnezeu; a primit îndată porunca și a locuit în rai până în ceasul al șaselea din zi. în urmă a călcat porunca și a fost izgonit de acolo. Filon-iudeul spune că Adam a stat în rai o sută de ani. Alții spun că a stat șapte zile sau șapte ani din pricina cinstei ce-o are numărul șapte. Dar că Adam a întins mâi­nile și s-a atins de fruct în ceasul al șaselea din zi, a arătat-o și noul Adam, Hristos, Care Și-a întins mâinile pe cruce în ceasul al șaselea din zi, tămăduind nenorocirea lui Adam. Omul a fost creat între stricăciune și nestricăciune, spre a dobândi pe aceea spre care va înclina prin voință. Lui Dumnezeu îi era cu putință să facă pe om să nu păcătuiască. Totuși, pentru ca nestricăciunea să fie și fapta voinței lui îi, dă porunca de a se atinge de toți pomii din rai, afară de pomul cunoștinței binelui și răului. Poate că Dumnezeu i-a îngăduit să cugete asupra tuturor făpturilor săvârșite de puterea dum­nezeiască, dar nu i-a îngăduit defel să cugete asupra ființei lui Dumnezeu. Grigorie Teologul spune că pomii din rai sunt ideile dumnezeiești, iar fructul este contemplația. Cu alte cuvinte, spune Grigorie Teologul, Dumnezeu i-a îngăduit lui Adam să cerceteze și să cugete asupra tuturor celor­lalte stihii ale lumii și asupra însușirilor lor, iar prin aceasta să slăvească pe Dumnezeu. Aceasta este adevărata desfătare. Poate că Dumnezeu i-a îngăduit să cerceteze și firea sa omenească, dar nu i-a îngăduit deloc să cerceteze care este ființa lui Dumnezeu, de unde și cum a adus totul la ființă din nefi­ință. Adam însă a lăsat la o parte toate cele­lalte stihii ale lumii și a început să cerceteze cele cu privire la Dumnezeu, iscodind cu de-amănuntul firea dumnezeiască. Fiindcă era încă nedesăvârșit și prunc în astfel de lucruri, a căzut, pentru că Satana prin Eva l-a ispitit cu gândul de a ajunge Dumnezeu. Iar marele și dumnezeiescul Hrisostom spune că pomul acela are o îndoită putere. El spune că raiul a fost pe pământ și gândește că este și spiritual și material, după cum era și Adam. Amândoi, și raiul și Adam, erau la mijloc între stricăciune și nestrică­ciune. Prin această interpretare se păstrează și sensul literal al Scripturii și, totuși, nu se rămâne numai la litera Scripturii. Alții spun că pomul acela era smochin, pentru motivul că îndată ce au cunoscut că sunt goi s-au acoperit întrebuințând frunze de smochin. De asta și Hristos l-a blestemat, ca unul ce a fost pricină călcării poruncii. Smochinul are într-adevăr oarecare asemănare cu păcatul. Mai întâi, dulceața; apoi, asprimea frun­zelor și lipiciunea din pricina laptelui lui. Sunt unii care spun că pomul acela sim­bolizează împreunarea și cunoașterea lui Adam și a Evei. Dar interpretarea aceasta nu-i dreaptă. Așadar, Adam, după ce a călcat porunca, după ce s-a îmbrăcat cu trup muritor și și-a primit blestemul, a fost izgonit din rai. Dumnezeu a poruncit ca sabia de foc să păzească poarta raiului. Adam, stând în fața raiului, plângea că a fost lipsit de atâtea bunătăți din pricină că n-a păzit postul. Prin Adam s-a împărtășit tot neamul omenesc acelorași necazuri ca și el, până ce Cel care ne-a creat ne-a ridicat din nou la vechea vrednicie. I-a fost milă de firea noastră pângărită de Satana, S-a născut din Sfânta Fecioară și, viețuind într-un chip nespus de curat, ne-a arătat calea cea adevărată prin fapte cu totul protivnice celor ale Iui Adam, adică prin post și prin smerenie, și a biruit cu măiestrie pe cel care ne-a înșelat.

Au voit, așadar, purtătorii de Dumnezeu Părinți să ne înfățișeze toate aceste lucruri în tot cursul Triodului. Mai întâi au pus înainte faptele Vechiului Testament. Cel din­tâi fapt dintre acestea este crearea și căderea lui Adam din raiul desfătării, despre care facem acum pomenire; apoi facem pomenire și de celelalte fapte săvârșite de Moise și de profeți, dar mai cu seamă facem pomenire de cuvintele prorocului David, adăugând ceva și din cele ale harului. Apoi, cu rânduială, facem pomenire și de faptele Noului Testament. Cea dintâi dintre acestea este Bunavestire, care, prin nespusa iconomie a lui Dumnezeu, cade aproape totdeauna în sfântul Post de patruzeci de zile. Apoi facem pomenire de minunea săvârșită cu Lazăr, de primirea Domnului cu stâlpări și de sfânta și marea săptămână, când se citesc Sfintele Evanghelii și se cântă cu glas dulce sfintele și mântuitoarele Patimi. în sfârșit, facem pomenire de înviere și de celelalte fapte prin citirea Faptelor Sfinților Apostoli, până la pogorârea Sfântului Duh, când s-a început predicarea creștinismului și a adunat pe toți sfinții. în adevăr, Faptele Sfinților Apostoli ne încredințează despre învierea Domnului prin minunile săvârșite de apostoli.

Prin urmare, am pătimit atâtea, pentru că Adam n-a postit o singură dată. De aceea se pune acum, la începutul sfântului Post de patruzeci de zile, pomenirea lui Adam, pen­tru ca, aducându-ne aminte ce mare rău a adus nepostirea lui Adam, să ne străduim să primim postul cu multă bucurie și să-l păzim spre a dobândi cu ajutorul lui ceea ce n-a reușit Adam, adică îndumnezeirea. Să plângem cu amar, să postim, să ne umilim până ce ne va cerceta Dumnezeu; căci fără acestea nu căpătăm cu ușurință ce-am pier­dut.

Trebuie să se știe că acest sfânt și mare Post este ca o zeciuială a întregului an. Pentru că din lene nu ne place să postim tot­deauna și să ne îndepărtăm de rele, Sfinții Apostoli și dumnezeieștii Părinți au rânduit acest post ca un fel de seceriș. În chipul aces­ta vom șterge acum, zdrobindu-ne inima și umilindu-ne prin post, toate faptele noastre rele ce le-am săvârșit în cursul întregului an; de asta trebuie să-l păzim cu mai multă grijă.

Dar nu numai pe acesta, ci și celelalte trei posturi, adică postul Sfinților Apostoli, pos­tul Sântămăriei și postul Nașterii Domnului, căci dumnezeieștii Părinți au rânduit aceste posturi în legătură cu cele patru anotimpuri ale anului. Mai mult decât pe celelalte însă trebuie să cinstim Postul acesta de patruze­ci de zile din pricina Sfintelor Patimi și din pricină că Hristos a postit acest post și s-a preaslăvit. Moise a postit patruzeci de zile și a primit Legea la fel și Ilie și Daniel și toți câți au fost plăcuți înaintea Iui Dumnezeu. Și Adam arată că postul este bun prin aceea că a fost izgonit din rai pentru că n-a postit. Pentru această pricină deci a fost așezată la începutul postului mare pomenirea izgonirii Iui Adam din rai.

Prin nespusa Ta milostivire, Hristoase Dumnezeul nostru, învrednicește-ne de desfătarea raiului și ne miluiește, ca un iubitor de oameni. Amin.

Cuv. Alexie, omul lui Dumnezeu

În vremea dreptcredinciosului împărat Honoriu (395-423), era, în Roma cea veche, un bărbat credincios, anume Eufimian, mare dregător, cu multă avere, mii de slugi şi multe palate, iar femeia lui, Aglaida cu numele, era credincioasă şi cu frica lui Dumnezeu, dar nu avea copii.

Şi erau oameni buni şi darnici, că, iubind pe Dumnezeu, iubeau şi pe săraci şi în fiecare zi puneau trei mese în casa lor pentru sărmani, văduve, străini şi bolnavi.

Adesea, Eufimian se smerea înaintea lor, zicând: ,,Nu sunt vrednic să calc pe pământul lui Dumnezeu”. Deci, după multe rugăciuni, Dumnezeu le-a dăruit rod pântecelui şi au născut un fiu şi, veselindu-se, l-au botezat şi i-au pus numele Alexie.

Iar când s-a făcut mare, l-au dat la învăţătura cărţii şi tânărul a ajuns foarte înţelept. Cu cât înainta în vârstă, cu atât creştea în sufletul lui şi dorinţa nemuririi şi a vieţii veşnice.

De multe ori, se simţea răpit în altă lume, numai la gândul veşnicei fericiri. Toate bunătăţile pământeşti i se păreau lucruri de nimic, puse alături de bucuria acestei nădejdi.

Drept aceea, s-a hotărât să se lepede de toate bunătăţile cele de puţină vreme şi trecătoare ale vieţii de aici, şi, aşa, cu sufletul dezrobit de ispite, să moştenească viaţa veşnică întru Hristos. Deci, a început a se înfrâna, purtând în taină pe trupul său o haină de păr aspră şi mult postea şi priveghea, având în suflet dorinţa de a sluji lui Dumnezeu întru feciorie toată viaţa.

Dar, ca să nu-şi supere părinţii, a primit să se căsătorească, însă chiar în noaptea nunţii a fugit, în taină, îmbrăcat în haine sărăcăcioase, luând din avuţiile sale aur şi pietre scumpe din destul.

Deci, a tocmit o corabie şi, plecând, s-a ascuns departe, în părţile de răsărit ale împărăţiei, tocmai în cetatea Edesa din Mesopotamia. Iar după ce s-a închinat chipului celui nefăcut de mână, adică Sfintei Mahrame trimise de Domnul Iisus lui Avgar, regele Edesei, a vieţuit acolo, necunoscut şi în sărăcie, vreme de 17 ani, locuind lângă biserica Născătoarei de Dumnezeu, din cetatea aceea.

Şi-a vândut, apoi, toate lucrurile de preţ, pe care le luase de acasă, şi, împărţind la săraci preţul câştigat, s-a îmbrăcat în haine şi mai sărace şi s-a făcut pe sine ca unul din cei care cerşesc milostenie, totdeauna postind, numai puţină pâine şi apă gustând şi împărtăşindu-se în toate duminicile cu dumnezeieştile Taine ale lui Hristos. Iar, de lua vreo milostenie de la creştini, o împărţea cu ceilalţi sărăci, mai bătrâni.

Şi avea totdeauna faţa lui plecată, iar mintea lui era sus, întru dumnezeieşti gânduri îndeletnicindu-se, şi atât i se uscase trupul de atâta înfrânare, încât i se veştejise frumuseţea feţei lui, ochii i se adânciseră, numai pielea şi oasele i se vedeau şi ajunsese de nerecunoscut.

Deci, fiind el iubit de Dumnezeu, s-a făcut descoperire despre el unui slujitor al acelei biserici, şi un glas ceresc îl numea pe Alexie ,,Omul lui Dumnezeu”, arătând că, precum pe capul împăratului stă coroana, aşa Duhul Sfânt odihneşte peste acesta şi rugăciunea lui, ca o tămâie cu bun miros, de-a pururea urcă înaintea lui Dumnezeu.

Şi mulţi au cunoscut atunci viaţa lui cea sfântă şi au început a-l cinsti. Iar Sfântul, fugind de slava omenească, a plecat din Edesa, neştiind nimeni şi, aflând o corabie la malul mării, care mergea în Cilicia, s-a urcat, gândind să vieţuiască în cetatea Sfântului Pavel, în Tarsul Ciliciei, unde nu-l cunoştea nimeni.

Dar, fără de veste, din voia lui Dumnezeu, s-a făcut aprigă furtună pe mare şi corabia, purtată de valuri, a ajuns la Roma. Atunci a hotărât să vieţuiască lângă casa părinţilor săi, ca un necunoscut. Sfântul a ieşit în întâmpinarea tatălui său, celui iubitor de sărăci şi de străini.

Şi, fără să fie recunoscut, sub înfăţişarea unui călător sărac, a căpătat învoire de la el să i se facă o colibă chiar la porţile palatului, şi, în amintirea fiului său înstrăinat, tatăl a poruncit slugilor să aibă grijă a-i da hrană de la masa stăpânilor.

Şi a petrecut Sfântul aici multă vreme, alţi 17 ani, batjocorit şi umilit de slugile tatălui său, dar iubit de sărmanii din cetate, care găseau la el un cuvânt de folos, un sfat înţelept şi un braţ oricând gata să-i ajute să-şi poarte povara sărăciei lor.

Deci, cu voia lui Dumnezeu, s-a descoperit Sfântului, mai dinainte, ziua morţii sale şi atunci Cuviosul şi-a scris toată viaţa, păstrând scrisoarea la sânul său. Iar în acelaşi timp s-a făcut glas din cer în biserica Sfinţilor Apostoli din Roma, pe când slujea acolo Sfântul arhiepiscop Inocenţiu (401-417), de faţă fiind şi împăratul Honoriu, zicând să caute pe ,,Omul lui Dumnezeu” care a răposat, ca să fie rugător pentru cetate.

Şi a doua oară s-a auzit glas arătând că în casa lui Eufimian se află acela. Deci au mers acolo şi, văzând pe Sfântul, care tocmai murise, au aflat în sânul lui scrisoarea, unde era înfăţişată viaţa lui. Şi s-au minunat părinţii şi soţia lui, dar şi toată cetatea, aflând viaţa înaltă şi ascunsă a ,,Omului lui Dumnezeu” şi văzând cât de multe căi de sfinţenie are Dumnezeu în lume, pentru cei care ascultă de chemările Duhului Său.

Sfântul Alexie a răposat în anul 411, fiind îngropat cu cinste la Roma. Capul său se află acum în Mănăstirea Lavra din Peloponez (Grecia), iar părţi din moaştele sale se găsesc şi în alte sfinte locaşuri din Muntele Athos şi din alte locuri ale lumii creştine.

Tropar

Glasul 8

Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor şi cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare; şi te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Alexie, părintele nostru. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.

Comentarii Facebook


Știri recente

Preoții români din Serbia se formează pro-viață

O delegație formată din membri ai corpului profesoral de la Facultatea de Teologie din Timișoara s-a întâlnit la începutul săptămânii cu mai mulți preoți din Episcopia Daciei Felix, pentru un atelier pro-viață. Colocviul „Construim împreună…