Rusaliile și Taina Bisericii

Într-un fel, Cincizecimea ar trebui să fie cea mai importantă sărbătoare creștină. Din Fapte 2, 1-4, aflăm că în ziua Cincizecimii Duhul Sfânt S-a pogorât asupra membrilor Bisericii primare, adunați ‘toți împreună în același loc’, împlinind vechea profeție a lui Ioil despre generalizarea instituției profetice pentru toți oamenii, când Dumnezeu va vărsa Duhul Lui peste tot trupul. Or, dacă noi cunoaștem cele dăruite de Dumnezeu prin Duhul, dacă, în plus, nimeni nu poate să-L recunoască pe Hristos drept Domn ‘decât în Duhul Sfânt’, înseamnă că primirea Duhului devine singura modalitate de intrare la Hristos și la taina Sa.

Nu pot fi deci creștin dacă nu am Duhul lui Dumnezeu, după cum spune Sf. Apostol Pavel: ‘Iar dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui’ (Romani 8, 9).

Fără Duhul lui Dumnezeu, omul nu se poate apropia nici de Dumnezeu Tatăl, pentru că Sfântul Pavel vede în primirea Duhului condiția adresării către Dumnezeu cu apelativul ‘Tată’: ‘Ați primit Duhul înfierii, prin care strigăm: Avva! Părinte! / Duhul însuși mărturisește împreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu’ (Romani 8, 15-16).

Fără Duhul lui Dumnezeu nu pot deveni fiu al lui Dumnezeu și nici nu pot înțelege ceva din creștinism. Pentru omul carnal, Tainele Bisericii par absurde, chiar nebunie: ‘Omul firesc nu primește cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie și nu poate să le înțeleagă’ (1 Cor. 2, 14).

Într-adevăr, Biserica s-a format doar după ce Duhul a fost revărsat la Cincizecime, atunci când pescarii baricadați în casă de frica iudeilor au ieșit la propovăduire cu curaj, devenind pescari de oameni.

Rusaliile, Botezul Bisericii cu Duhul

Importanța aceasta a Cincizecimii ca sărbătoare a Bisericii prin excelență este oarecum umbrită de rolul tot mai puțin pregnant pe care îl are conștientizarea creștinului ca purtător de Duh. Teologia academică se folosește mai degrabă de concepte filosofice decât de definiția biblică a creștinului, aceea de ‘templu al Duhului Sfânt’ (‘Nu știți, oare, că voi sunteți templu al lui Dumnezeu și că Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi?’ – 1 Cor. 3, 16; cf. și 6, 19).

Pe de altă parte, există și vești bune! Tot Sfântul Pavel ne mângâie că, deși nu conștientizăm primirea Duhului, totuși ne-am învrednicit deja de ea (‘ați primit Duhul înfierii’, Rom. 8, 15; ‘n-am primit duhul lumii, ci Duhul cel de la Dumnezeu’, 1 Cor. 2, 12). Duhul nu este doar făgăduit, ci trimis și primit de fiecare dintre noi.

Actul primirii Duhului s-a realizat după Înălțarea lui Hristos, la începutul Bisericii (Fapte 2), fiind asociat Botezului despre care Evangheliile mărturisesc că se săvârșește cu Duhul (cf. Mc. 1, 8; Mat. 3, 11). De altfel, Cincizecimea devine un Botez al Bisericii cu Duhul, după cum le făgăduiește Hristos Apostolilor în Fapte 1, 5: ‘Voi veți fi botezați cu Duhul Sfânt, nu mult după aceste zile’. După Cincizecime, Apostolii și ucenicii înșiși rămân ‘plini de Duhul Sfânt’. Cincizecimea a însemnat și o vindecare a schismei produse în umanitate de Turnul Babel (Babilon). Dacă prin setea de ‘nume mare’ oamenii au ajuns să fie împrăștiați pe fața pământului, iar limbile să fie amestecate (Facere 11, 1-9), prin Cincizecime acestea se unifică iarăși, Apostolii, deși galileeni, putând să vorbească în alte limbi (Fapte 2, 4), iar ascultătorii putând să-i audă fiecare vorbind în limba lui (v. 6). Se poate aici chiar pune întrebarea dacă prin această unitate în diversitate nu se ajunge la limba agelică, de care de exemplu Sf. Pavel vorbește în 1 Cor. 13, 1. Sfântul Efrem Sirul se referă în Imnul 11 despre credință, strofa 8 la ‘limba îngerilor’ înstrăinată de orice altă limbă pe care, dacă omul poate ajunge să o audă, se poate ridica apoi chiar la ‘ascultarea’ liniștii cu care Tatăl grăiește cu Fiul.

Împrăștierea cauzată de Babel urma să se vindece prin binecuvântarea pe care o aducea neamurilor patriarhul Avraam, anunțată de Dumnezeu la chemarea acestuia: ‘Și Eu voi ridica din tine un popor mare, te voi binecuvânta, voi mări numele tău și vei fi izvor de binecuvântare. Binecuvânta-voi pe cei ce te vor binecuvânta, iar pe cei ce te vor blestema îi voi blestema; și se vor binecuvânta întru tine toate neamurile pământului’ (Fac. 12, 2-3). Dar făgăduința rămăsese încă într-un orizont de așteptare, specific al Vechiului Testament, care are ‘umbra bunurilor viitoare, nu însuși chipul lucrurilor’ (Evr. 10, 1).

Vindecarea învălmășelii Turnului Babel

Dacă fii ai lui Avraam sunt cei din credință (Gal. 3, 7), atunci Dumnezeu împlinește această făgăduință făcută patriarhului la modul real abia prin credința în Iisus Hristos, fapt subliniat de Sfântul Pavel în Gal. 3, 14: ‘Prin Hristos Iisus, să vină la neamuri binecuvântarea lui Avraam, ca să primim, prin credință, făgăduința Duhului’. Observăm, de asemenea, că făgăduința de la chemarea patriarhului se identifică, în ultimă instanță, chiar cu primirea Duhului Sfânt.

Deci am putea deduce din cele de mai sus că Cincizecimea nu este doar vindecarea învălmășelii Turnului Babel, ca aspect negativ, ci, formulând pozitiv, împlinirea făgăduinței binecuvântării lui Avraam, făcută pentru toate popoarele.

În epoca rabinică, Cincizecimea a fost pusă în legătură cu darea Legii pe Muntele Sinai. Textul biblic nu constituie o mărturie directă, pentru că se precizează în Ieș. 19, 1 doar că ‘în luna a treia de la ieșirea fiilor lui Israel din pământul Egiptului, chiar în ziua de lună plină, au ajuns în pustia Sinai’. Or, dacă jertfa pascală care proteja de plaga a zecea adusă asupra egiptenilor cădea în luna întâi (numită în sec. 6 î.Hr. nisan, după denumirea babiloniană), atunci înseamnă că această a treia lună, când fiii lui Israel ajung la Sinai, este sivan.

În tradiția fariseică, cea care a alcătuit baza iudaismului rabinic, Cincizecimea cădea pe 6 sivan, fiind calculată prin adăugarea a 50 de zile (de unde denumirea) la ziua a doua din perioada pascală, când se aducea un snop înaintea Domnului (cf. Lev. 23, 11.15-16). De aceea, Cincizecimea se va numi ‘timpul când s-a dat Legea noastră’.

Trebuie remarcat că și Cincizecimea creștină corespunde dării Legii. Dacă însă în iudaism întâlnim Legea, ca o realitate moartă, limitată la litera scrisă de Moise, pe de altă parte în creștinism Legea nu înseamnă altceva decât primirea Duhului în inimă. Într-o parte Legea, în alta Duhul. Prin Cincizecime, adică prin primirea Duhului, creștinii ies din împlinirea Legii – ‘de vă purtați în Duhul nu sunteți sub Lege’ (Gal. 5, 18), sau altfel spus: ‘Dar acum ne-am desfăcut de Lege, murind aceluia în care eram ținuți robi, ca noi să slujim întru înnoirea Duhului, iar nu după slova cea veche’ (Rom. 7, 6).

Am amintit mai devreme că primirea Duhului s-a realizat deja pentru Biserica întreagă la Cincizecime. Există însă și o Cincizecime particulară, a fiecăruia dintre noi. Deși poate nu conștientizăm, nici noi nu suntem străini de primirea Duhului.

În Noul Testament, oamenii primesc Duhul lui Dumnezeu în contextul Botezului, atât înainte (cf. Fapte 10, 47), cât mai ales după, prin ritualul punerii mâinilor (cf. Fapte 8, 15-19; 19, 6). Putem deci să considerăm că, în calitate de creștini, participăm deja la marea Taină eclesială și suntem înnoiți prin viața în Hristos.

Pe de altă parte, primirea Duhului se repetă la fiecare Liturghie, ca o reactualizare a Tainei de început a Bisericii. Într-adevăr, preotul Îl roagă pe Dumnezeu să trimită Duhul Sfânt ‘peste noi’, chiar înainte de a menționa trimiterea peste Sfintele Daruri, ceea ce ar însemna că doar înnoiți prin primirea continuă a Duhului ne putem împărtăși de Taina lui Hristos, Sfânta Euharistie. (Articol publicat în ziarul ‘Lumina de Duminică’ din data de 12 iunie 2011)

Comentarii Facebook


Știri recente