Ca orice monah, dar și ca păstor de suflete, Sfântul Grigorie Palama vorbește des despre rugăciune și despre nevoințele despătimirii. Curățirea de gândurile pătimașe și de creațiile nesfârșit de complicate ale imaginației, care împiedică rugăciunea, e „subiect” des întâlnit în sfaturile tuturor Părinților îmbunătățiți. Bineînțeles, și la Sfântul Grigorie Palama, vederea lui Dumnezeu în rugăciune este strâns legată de curățirea ascetică, întoarcerea spre sine, atenție și tăcerea minții. Alipirea minții de cele dumnezeiești, depășirea alipirii de cele materiale, reprezintă revenirea întru sine a omului și zborul mai presus de toate cele create.
„Cel ce s-a transformat cu dumnezeiasca schimbare este el însuși ca o lumină, se unește cu lumina și împreună cu lumina vede în chip conștient cele care fără acest atât de mare și negrăit har sunt nearătate pentru toți, ajungând nu numai mai presus de simțurile trupești, ci și mai presus de orice din cele cunoscute de noi” (Omilia 53). Este clar faptul că „theoria”, vederea celor dumnezeiești, dăruită de harul dumnezeiesc, reprezintă și este precedată de un întreg proces de curățire. Alergarea omului contemporan după „theoria naturală”, care face apel exclusiv la „rațiunile create ale existenței”, ne face să ne întrebăm în ce măsură este această „theorie naturală” capabilă să depășească demersul orizontal de cugetare a existenței (și uneori a lui Dumnezeu), fără implicarea reală în întregul proces de curățire și de iluminare sub călăuzirea Duhului. Setea de acumulare de cunoștințe (fie ele chiar și teologice), dorința de progres în cele ale rațiunii, teoretizarea maximă a realităților pot fi semne care să ne indice că apropierea de Dumnezeu nu este una rezervată actului intelectual. Setea de acumulare de cunoștințe va rămâne neostoită, dorința de progres va deveni obsesie depersonificată, iar teoretizarea excesivă ar putea deveni criteriu obligatoriu în orice act relațional. A cunoaște însă ceva despre Dumnezeu nu e același lucru cu a te întâlni cu Dumnezeu, ne spune Sfântul Grigorie Palama: „Căci pe Dumnezeu Îl văd cei curați cu inima, potrivit Fericirii nemincinoase spuse de Domnul (Mt. 5; 8), Care fiind lumină, potrivit expresiei foarte teologice a lui Ioan, locuiește și Se arată celor ce-L iubesc și sunt iubiți de El potrivit făgăduinței făcute lor de El Însuși”. Părintele stareț Efrem de la Mănăstirea Vatopedi din Muntele Athos precizează : „Pentru Sfântul Grigorie Palama, ca de altfel pentru toată tradiția ortodoxă, «theoria naturală» este «de sine mișcătoare». Ea ia naștere atunci când omul, de la el singur, făurește în gândire diferite semnificații care decurg din cunoștintele despre faptele lui Dumnezeu, despre moarte și judecată, despre ființele cele sensibile sau/și raționale, iconomia Întrupării lui Dumnezeu și din celelalte dogme despre Dumnezeu; toate aceste semnificații nu arată însă că putem vorbi deja de o părtășie la har”. În schimb, când rațiunea se pune în mâinile lui Dumnezeu și depășește efortul solitar de cunoaștere, ea devine lumină și purtătoare de lumină. Harul care lucrează în inimă modelează mintea, făcând-o capabilă de primirea celor mai presus de fire: „Mintea are însă și o activitate superioară, nu numai o activitate legată de cele obișnuite. Prin purtarea de grijă a harului dumnezeiesc, care o ridică împreună cu el, se poate ridica din acest regim cu multiple moduri și multe forme, care o face să se târască pe pământ. Așa cum călărețul are o activitate mult mai bună decât faptul de a ține hățurile unui car/cal, el fiind capabil să facă si alte lucruri superioare faptului de a ține hățurile, la fel si mintea, dacă nu s-ar întoarce în întregime în jurul celor de jos, s-ar putea deda și activității ei superioare și mai înalte, prin care numai ar putea fi împreună cu Dumnezeu, deși e mult mai greu pentru ea, întrucât are prin natură împletirea cu trupul și e amestecată cu cunoștințe corporale și cu relațiile multiple și cu anevoie de depășit cu cele pământești care vin din această viață” (Omilia 53). Nu este în nici un caz vorba aici de excluderea trupului din procesul „theoriei duhovnicești”. Nepătimirea celor pământești („cele pământești” sunt înțelese aici în sensul de aplecare spre cele de jos, care devine ușor aplecare pătimașă) nu reprezintă mortificare, ci transfigurare a trupului. Nu îi sunt anulate puterile sădite în el de Dumnezeu, ci este o îndreptare de la aplecarea spre cele de jos către nepătimirea plină de desăvârșire care vizează omul întreg: „Pentru că nu este îndestulător să ne izbăvim noi doar de păcatul cel trupesc, ci este trebuință să curățim lucrarea cea lăuntrică, din sufletul nostru. Căci din inima noastră ies cugetările cele rele, desfrânările, uciderile, furturile, necumpătările. Atunci când trupul se lenevește, mai lesne e cu putință ca în minte să se împlinească păcatul; și când, înăuntrul sufletului, prin rugăciune și băgare de seamă și aducere aminte a morții și întristare pentru Dumnezeu, este nimicit asaltul răului, atunci ia parte si trupul la sfințenie, dobândind puterea de a pune capăt pornirilor păcătoase. Și aceasta este ceea ce spune Domnul, că unii curăță partea din afară a potirului, dar nu curăță și partea cea dinăuntru a lui; ci voi faceți curată această parte dinăuntru, și astfel tot potirul va fi curat”.
Alături de referirile pe care le-am preluat din Omiliile Sfântului Grigorie sau din celelalte scrieri ale sale, și pe care le-am folosit pentru a reliefa această înaltă teologie a „theoriei duhovnicești”, vom prezenta un scurt fragment dintr-o rugăciune adresată Sfântului (care face parte din Acatistul alcătuit de monahul Gherasim Micraghiannanitul). Curățirea de patimi nu poate fi separată de vederea celor de neajuns, iar trupurile celor curățiți pot deveni mărturii de negrăit ale harului dumnezeiesc: „Oglindă a lui Dumnezeu te-ai făcut, Sfinte Părinte Grigorie, căci chipul Lui l-ai păzit neîntinat și, mintea punându-ți bărbătește stăpân asupra patimilor trupești, ai dobândit asemănarea cu El, și te-ai făcut casă preastrălucită a Sfintei Treimi; fericită viață ai petrecut în lume, și acum te veselești împreună cu mulțimile celor fericiți, și pământul celor blânzi ca un blând locuiești, îmbogățindu-te de la Dumnezeu cu darul minunilor, pe care le dăruiești celor ce te cinstesc pe tine; pentru aceasta, roagă-te lui Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre”. (Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 6 februarie 2010, semnat de pr. Roger Coresciuc)
