Practica rugăciunii neîntrerupte nu este destinată numai monahilor. Sfântul Grigorie Palama a afirmat de mult ori acest lucru, iar multe dintre Omiliile sale devin mărturii că liniștirea și rugăciunea curată pot fi accesibile oricui vrea să facă experiența realităților dumnezeiești.
Sfântul Grigorie Palama a fost moștenitorul unei direcții spirituale foarte bine conturate în epocă, și care a fost susținută în primul rând de Teolipt al Filadelfiei. Nu știm dacă Sfântul Grigorie Palama a fost sau nu ucenic direct al lui Teolipt. Părintele Stăniloae susține ipoteza afirmativă: „Teolipt va deveni mai târziu unul din dascălii Sfântului Grigorie. S. Salaville, necunoscând decât afirmația patriarhului Filotei, ucenicul lui Palama, în această privință, se îndoiește de adevărul ei, socotind că pe la 1310-1315, când Palama își făcuse studiile, Teolpit murise. Dar din publicarea scrierilor lui Palama s-a văzut că însuși acesta afirmă că „Teolipt ne-a predat nouă acestea prin gură proprie, fiind unul din bărbații plini de Duhul Sfânt”. Filotei spune precis despre Teolipt că „l-a introdus pe Palama în sfânta trezvie și în rugăciunea minții”” (Encomionul Sfântului Grigorie Palama, PG 151, 161).
Influența lui Teolipt al Filadelfiei
Este interesant faptul că Teolipt a influențat puternic nu doar pe isihaști, ci scrierile sale au avut un impact deosebit și în rândul umaniștilor sau al celor care nu puteau adera atât de ușor la viața duhovnicească propusă de isihasm. Toate aceste aspecte au contribuit cu siguranță la crearea unui climat teologic, de care Sfântul Grigorie avea să fie conștient în momentul în care a început să își rostească Omiliile: „Teolipt a jucat un rol principal, în discuțiile legate de „manifestarea din veci a Duhului prin Fiul”, și în general a participat activ la viața religioasă și politică a timpului său. Autoritatea sa s-a impus în mediile cele mai diverse, palamite și antipalamite. Palama nu este singurul care-i menționează numele cu respect. Arsenie de Tyr face la fel. Pe de altă parte, Teolipt avea printre fiii săi duhovnicești pe Irina, fiica lui Nichifor Comnenul, care s-a căsătorit cu despotul Ioan Paleologul, fiul lui Andronic al II-lea. Rămasă văduvă, a intrat în mănăstire cu numele de Evloghia și a fost între 1341 și 1347 una dintre susținătoarele cele mai fervente a lui Achindin. Este adevărat că Teolipt (†1327) a murit cu ceva timp înainte ca Evloghia să ia parte atât de activ la faimoasa controversă teologică, și nu este sigur că el ar fi inspirat această atitudine”.
Isihasm urban
Contextul teologic al secolului al XIV-lea oferea posibilitatea unui isihasm urban. Dincolo de conflictele teologice care au caracterizat acest secol, putem vorbi de o cristalizare tot mai accentuată a unei spiritualități care integra „cetatea”. O simplă lectură a Omiliilor Sfântului Grigorie Palama lasă să se întrevadă această realitate. Putem vorbi chiar de o reîntoarcere la maniera de pastorație și de predicare specifică primelor patru sau cinci secole ale creștinismului, când, deși monahismul începuse să se dezvolte, viața duhovnicească era destul de înfloritoare și în mediul laic. Bineînțeles, nu putem afirma că perioada dintre secolul al V-lea și secolele al XI-lea și al XII-lea a fost una marcată exclusiv de ideea că spiritualitatea se poate dezvolta doar în mediul monastic. Cert este însă faptul că atât în perioada primelor cinci secole, cât și în perioada care începe cu secolul al XI-lea, apare frecvent o abordare globală mai vizibilă a accesului la acte și stări considerate adesea ca find specifice doar viețuitorilor în pustie. De asemenea trebuie să luăm în calcul și că începând cu secolul al XI-lea este valorizată din ce în ce mai mult importanța pe care o poate avea viața de obște, mănăstirească, în asimilarea direcției tot mai profund isihaste a spiritualității. Repet, aceste considerații nu au rolul de a caracteriza în vreun fel perioada anterioară secolului al XI-lea, ci doar de a afirma că începând cu această perioadă anumite modalități de manifestare spirituală s-au remarcat mai accentuat. Vom constata încă de acum penetrarea în mediile cele mai diverse ale monahismului bizantin a practicii „rugăciunii curate”, acompaniate sau nu de metoda corporală. Această penetrare nu datează din secolul al XIII-lea. Deja din secolul al XI-lea, Simeon Noul Teolog și-a petrecut toată viața în mănăstire de obște, dăruindu-se însă trăirii mistice individuale și intensive a numelui lui Iisus. Simeon chiar a contribuit la pregătirea fuziunii între școlile spirituale destul de diferite, dar deopotrivă populare în Răsărit, cum ar fi cea a Sfântului Ioan Scărarul și a Sfântului Teodor Studitul. Dacă pentru discipolii lui Evagrie isihia însemna în mod necesar viața de solitudine, pe cât posibil departe de oameni, Simeon pune în practică învățătura isihastă chiar în Constantinopol, la mănăstirea Studios. Teolipt aparținea aceluiași tip de isihast cenovitic, și deși cunoaște bine vechea tradiție a isihasmului anahoretic, nu îi este favorabil. Nu putem afirma că Sfântul Grigorie Palama a aderat integral la această direcție. Atitudinea lui Nicolae Cabasila pare a fi mult mai apropiată de această formă de isihasm urban. Sfântul Grigorie Palama a păstrat o anumită aplecare spre monahismul eremitic, chiar dacă nu prea a avut cum să i se dedice. În primii ani de viață călugărească, Sfântul Grigorie a viețuit în Marea Lavră (unde rămâne trei ani, și este numit și cântăreț de către starețul chinoviei). Însă după această perioadă se va retrage în sihăstrie, la Glosia (pe versantul nordic al Atosului, în partea estică). Era și există de altfel și în continuare o tradiție de practică și de viață călugărească la Atos care presupune existența „monahilor îmbunătățiți”, care-și împlinesc nevoințele în afara zidurilor mănăstirilor. Cred că Sfântul Grigorie a păstrat vie amintirea acestei perioade de sihăștrie și a posibilelor întâlniri cu „monahii îmbunătățiți”.
Dincolo de granițele mediului monahal
Isihasmul pe care îl promovează Teolipt și care a fost bine asimilat în mediile monahale ale secolului al XIV-lea este unul care nu rămâne doar în cadrele spațiului monahal: conceptele de isihia și nepsis aproape se confundă la Teolipt, devenind aproape sinonime și nu mai presupun deloc fuga în deșert: „În liniște, în casa ta, îi scrie Irinei, păstrează vie amintirea lui Dumnezeu; depărtează-ți sufletul de orice lucru, aruncă-l înaintea lui Dumnezeu fără cuvinte și arată-i lui Dumnezeu toate stările inimii tale, lipindu-te de El prin dragoste. Căci amintirea lui Dumnezeu este contemplare a lui Dumnezeu, care atrage la El vederea și dorința minții și o luminează cu propria Sa lumină”. Părintele Meyendorff spune: „Spiritualitatea lui Teolipt, sinteză sugestivă a vechilor doctrine mistice răsăritene, se exprimă în termeni care vor servi chiar Sfântului Grigorie Palama să-și construiască sistemul său teologic. Această spiritualitate nu are nimic original față de tradițiile anterioare, în afară de felul simplu și direct cu care Teolipt o prezintă”. Sfântul Grigorie Palama însuși, după revenirea din Athos, în jurul anului 1325, a făcut parte dintr-un grup isihast din Tesalonic, al cărui conducător se pare că a fost Isidor, ucenic al lui Grigorie Sinaitul. Isidor, pe atunci încă laic, este cel care va deveni patriarh (1347-1349), și îl va susține pe Sfântul Grigorie în confruntarea acestuia cu Gregora. Într-o astfel de atmosferă, marcată și de anii de dispute teologice, a început Sfântul Grigorie Palama să predice. Multe din Omiliile sale trebuie înțelese prin prisma acestei atmosfere de mare eferfescență duhovnicească, marcată de un isihasm tot mai prezent în mediul urban. (Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 19 februarie 2011, semnat de pr. Roger Coresciuc)
