Este îndeobște cunoscut faptul că Mihail Eminescu a fost și este cel mai mare poet al românilor, este punctul de vârf ce duce cu sine limitele timpului, spațiului și totodată tolba tradițiilor noastre religioase, morale, sociale și artistice, în care s-a întrupat întreaga genialitate a poporului român.
Slujit de o bogată și impunătoare cultură românească și europeană, Eminescu a realizat în opera sa poetică și de proză o sinteză a tradițiilor și datinilor populare și culte naționale, forme literare cu totul deosebite în atelierul său de titan neobosit.
Poet al meditației, dar și al revoltei, Mihail Eminescu a manifestat interes deosebit față de arta muzicală pe care o considera parte integrantă a existenței sale pământești. El rămâne în conștiința noastră a tuturor un liric prin excelență, al cărui lirism este un produs al experiențelor pe care le-a trăit, cât și cel luat din folclorul care i-a înseninat viața în anii dulci ai copilăriei.
Aproape întreaga creație folclorică, precum doinele, baladele, cântecele de dor și jale, ritualurile de nuntă și înmormântare, poveștile din bătrâni etc., a fost sfetnic de taină în timpul peregrinărilor sale în mijlocul naturii, unde se simțea cel mai bine:
„Fiind băiet păduri cutreieram
Și mă culcam ades lângă izvor
Iar brațul drept sub cap eu mi-l puneam
S-aud cum apa sună-ncetișor
Un freamăt lin trecea din ram în ram
Și un miros venea adormitor.”
Cântecul naturii, al firii și al sufletului său s-a asociat cu creația folclorică românească, dând naștere la noi genuri literare ce s-au răsfrânt în propria-i creație și apoi în creația muzicală românească.
Dacă nu și-ar fi dedicat întreaga-i ființă poeziei și prozei, Mihail Eminescu ar fi rămas în istoria muzicii românești un mare și impunător creator muzical, precum și un interpret al artei sunetelor de un înalt și frumos profesionalism.
„Regret amarnic că nu am învățat muzică – scrie el poetei Veronica Micle -, căci din copilărie mama, care avea un glas fermecător, întrecându-se cu tata, care cânta la flaut, descoperise în mine și o ureche remarcabilă de muzician”.
Într-adevăr, Eminescu iubea muzica, și-n special muzica populară.
„Eminescu cânta frumos cântece populare – scrie un alt cercetător -, avea glas dulce de-ți dădeai cămașa să-l asculți. Mai ales îi plăcea să cânte «Frunzuleană verde baraboi Durduleană hăi»”.
A iubit cu nesaț cântecele de lume ale lui Anton Pann.
A ascultat cu interes și profesionalism muzica veche bisericeasă și cea psaltică de strană de la mănăstirile moldovene: Neamț, Agapia, Văratec, Putna etc., cerând să i se cânte la înmormântare dulcea și emoționanta cântare de la Vecernie „Lumină lină”.
Urmând cursurile Seminarului de Muzicologie de la Berlin și hrănindu-se cu operele lui Beethoven, Meyerbeer și Richard Wagner, Eminescu odată venit în țară a devenit un temut critic muzical al operelor compozitorilor români: Eduard Wachmann (fost dirijor al corului Bisericii „Domnița Bălașa”); Ludovic Wiest; George Ștephănescu; Alexandru Flechtenmacher; Constantin Dimitrescu; W. Humpel de la Iași și virtuozul violonist Toma Micheriu și alții.
Poetul avea însă și un frumos glas de tenor liric și cânta la diverse ocazii, în special cântece populare, ca Frunză verde de piper, din care redăm versurile:
„Frunză verde de piper
Câte stele sunt pe cer
Toate până-n ziuă pier
Numai luna și o stea
Știe de patima mea”.
Un loc deosebit însă în lirica eminesciană îl ocupă – după cum se știe – preocuparea sa pentru profunde trăiri religioase, trăiri care, din cauza celor 50 de ani de ideologie comunistă, au fost intenționat trecute cu vederea.
Dăm mai jos versurile edificatoare în acest sens:
„Rugămu-ne-ndurărilor
Luceafărului mărilor
Ascultă a noastre plângeri,
Regină peste îngeri
Din neguri te arată
O, Maică Prea Curată și pururea
Fecioară Marie”.
Sau
„Răsai asupra mea lumină lină
Ca-n visul meu ceresc de-odinioară,
O, Maică sfântă, Pururea Fecioară,
În noaptea gândurilor mele vină…”
Muzica acestor înălțătoare versuri a fost scrisă de trei compozitori români: Teodor Teodorescu (fostul dirijor al Corului mitropolitan din Iași); Ioan D. Chirescu (fostul dirijor al corului Bisericii „Domnița Bălașa”) și Nicolae Lungu (fostul dirijor al coralei Patriarhiei Române).
„În concluzie – scrie fostul mitropolit al Ardealului Antonie Plămădeală -, limba Eminescu e limba română. «Ce-ți doresc eu ție dulce Românie», în limba Eminescu numai așa putea fi spus. Și Doina și înfruntarea lui Baiazid de către Mircea și convorbirea de taină cu «păsărele somnoroase» și cea cu Fecioara Maria și cea cu Kamadeva zeul indic, și preumblarea Sara pe deal în ritmul buciumului sunând «cu jale» și bucuria colindelor și cumplita «rugăciune a unui dac», toate, toate, numai de Eminescu puteau fi desăvârșite. Precum doi ori doi fac patru pe pământ și în stele, tot așa ceea ce a scris Eminescu nu putea fi scris decât cum a scris el”. (Articol publicat în săptămânalul Lumina de Duminică din data de 30 iunie 2013 semnat de Pr. prof. dr. Marin Velea)
