„Pentru români, Voievodul Ștefan a rămas tot timpul cel Bun, cel Mare și cel Sfânt”

Vineri, 28 februarie 2014, la Muzeul Unirii din Iași, în prezența unui public numeros, Sfântul Voievod Ștefan cel Mare a devenit contemporan în toată măreția sa prin evocarea prof. univ. dr. Ștefan – Sorin Gorovei de la Facultatea de Istorie a Universității „Al. I. Cuza” din Iași. „Sfântul Voievod Ștefan cel Mare – de ce mare și de ce sfânt” a fost tema conferinței organizate de Asociația Tineretul Ortodox Român, filiala Iași, potrivit mmb.ro.

„Despre Ștefan s-a spus încă din timpul vieții lui că este cel măreț”

În judecarea unei personalități, facem cea mai mare greșeală dacă aducem acea personalitate la nivelul nostru. Noi trebuie să ne înălțăm, noi trebuie să ne ridicăm la acel nivel la care ea a trăit și a accedat. Altminteri nu înțelegem mare lucru. Aceasta a fost ideea de debut a profesorului, care i-a invitat pe cei prezenți la o călătorie pe firul istoriei.

Lui Ștefan i s-a spus „cel Mare” imediat după ce a murit, ba chiar și în timpul vieții lui. Sunt mulți conducători ce au avut acest calificativ: Carol cel Mare, Frederic cel Mare, regele Prusiei, Napoleon cel Mare. Pentru ce aceste apelative? Pentru fapte de arme, îndeobște. Pentru marea capacitate de a conduce victorios anumite campanii. Pe Ștefan al Moldovei îl vedem numit și „cel Bătrân” înainte de a avea un urmaș cu același nume.

Despre Ștefan s-a spus încă din timpul vieții lui că este cel măreț. Sunt mărturii în documente; chiar pe o piatră funerară care se află la Suceava, de la începutul anilor 1500, în domnia lui Bogdan al III-lea, Ștefan este numit cel Mare.

„Cine putea oare să fie duhovnicul unui domn?”

„Cred că oamenii vremii lui l-au perceput ca atare și i-au spus așa pentru că a fost omul care și-a îndeplinit în gradul cel mai înalt și cel mai bun misiunea care i-a fost încredințată. Conducătorii de state din vremea aceea aveau cu totul alte concepții în ceea ce privește conducerea. Acest angrenaj birocratic administrativ care se petrece astăzi, care ne macină nervii și ne surpă credințele, nu exista atunci. Domnul sau principele era unsul și alesul lui Dumnezeu. Lui i se supuneau toți locuitorii țării. La Judecata de Apoi, el va răspunde pentru ei, pentru că aceștia au fost în ascultarea lui. Ei au făcut ceea ce el le-a poruncit: s-au dus să lupte cu păgânul, s-au dus să lupte chiar și cu creștinul”, a precizat prof. univ. dr. Ștefan – Sorin Gorovei.

În continuare, profesorul i-a invitat pe cei prezenți la o meditație: cine putea oare să fie duhovnicul unui domn? Cine putea să fie acela căruia domnul să-i spună tot ceea ce el socotea că a făcut ca păcat? Că a trebuit să încheie pace cu turcii, că a trebuit să colaboreze cu tătarii, că iată, au năvălit polonii, care da, sunt de altă confesiune, dar totuși creștini sunt și a trebuit să taie din ei, că a trebuit să-i taie pe munteni, care sunt ortodocși de-ai noștri. Cui împărtășea aceste greutăți de pe suflet? Cine îi primea și îi ridica păcatele? „Cugetați la aceasta, pentru a avea o imagine mai echilibrată asupra lucrurilor și asupra împrejurărilor în care trăim noi, cei din ziua de astăzi. Raportul dintre oamenii țării și un suveran era cu totul altfel decât este astăzi între cetățenii unei țări și președintele ei, oricât de bun ar fi acesta. Omul acela – Ștefan – avea puterea toată și era încredințat că Dumnezeu i-a dat-o”, a subliniat prof. univ. dr. Ștefan Gorovei.

Situația socio-politică a Moldovei la urcarea lui Ștefan pe tron

Care era însă contextul în care Ștefan, la 18-19 ani, era uns de mitropolitul țării ca domnitor legitim? Dacă privim în istorie, în 1457, Moldova era o țară cu o mână de oameni bogați, puternici, obișnuiți să aibă un cuvânt greu în conducerea treburilor statului, oameni bătrâni, care erau în slujba țării de 30-40 de ani. Și vine un băiețandru și spune: „eu sunt domnul cel nou al țării. Vă supuneți mie.” Alții s-au supus, alții nu s-au supus și au plecat. Acest fapt se petrecea în Săptămâna Patimilor, în 1457. Cu patru ani mai înainte căzuse Constantinopolul. Împărăția păgână era în plină expansiune.Țara Românească era deja sub dominația turcilor. La nord și la răsărit, un regat mare, puternic, cu un grad de civilizație mai înaltă decât al nostru – regatul polono-lituan. La apus, era alt regat, apostolic – Ungaria, amândouă aceste regate cu privirile ațintite asupra Moldovei, care era un stat de mărime medie pe harta Europei și avea și ieșire la mare.

Gurile Dunării și limanul Nistrului însemnau o sursă foarte importantă de venituri, posibilitatea de a te angrena în comerțul transcontinental: de la Marea Neagră spre Liov, și de acolo spre Marea Baltică. Și domnul acesta tânăr, fără familie, începe să guverneze cu înțelepciune. Probabil că a făcut greșeli la început. Dar încet, încet, toți boierii cei bătrâni care pribegiseră în Polonia s-au întors în țară și i s-au supus.

„Voievodul Ștefan a găsit o Moldovă de lut și a lăsat una de piatră”

Câte judecăți a făcut Ștefan de-a lungul celor 47 de ani de domnie – niciuna n-a fost contestată. Sistemul juridic permitea atunci ca, dacă cineva era nemulțumit de soluția propusă într-un proces, să redeschidă procesul, oricând, el sau urmașii lui. De pe urma altor domni avem nenumărate procese redeschise. „De pe urma lui Ștefan cel Mare nu avem niciun proces redeschis, ceea ce înseamnă că domnul acesta a judecat lucrurile cu maximă eficiență, cu toată înțelepciunea și înțelegerea omenească pe care o putea avea. Principala calitate a unui suveran medieval era să fie un om drept, iar el era, pentru că nu căuta voia lui, ci voia Celui care L-a uns ca domn”, a afirmat prof. univ. dr. Ștefan Gorovei.

În opinia dânsului, românii au fost și sunt inguvernabili. Și totuși omul acesta a știut să-i adune pe toți în jurul lui și să-i țină timp de 47 de ani cât a domnit, și să facă în așa fel încât voia lui, care era dreaptă, să fie respectată și după ce a murit. A purtat 36 de războaie, dintre care 34 câștigate. Cu aceasta a rămas în toate cronicile Europei din vremea aceea: „el este cel care a înfrânt pe unguri, pe poloni, pe turci, pe tătari.” A găsit o Moldovă de lut și a lăsat una de piatră. Kogălniceanu spune foarte frumos despre Ștefan cel Mare: „în toate satele acestei țări a Moldovei, dacă este o construcție, un pod, o biserică, o mănăstire, un turn, omul locului îți va spune că este de la Ștefan cel Mare.”

„În zidăriile bisericilor, în broderie, în pictura acelor vremuri este pus sufletul lui”

„Omul acesta s-a identificat efectiv cu țara lui. Categoric este mare prin tot ce a făcut. Este mare prin tot ce ne-a lăsat. În orice domeniu din vremea în care el a domnit, și-a pus pecetea personalității și a geniului său. Sunt istorici de talie internațională care, cercetând activitatea intelectuală, culturală din vremea aceea, au spus acest lucru. În cronici, în zidăriile bisericilor, în broderie, în pictură, în tot ce s-a făcut atunci – este sufletul lui”, a remarcat invitatul.

De ce este Ștefan cel Mare – sfânt? Mulți suverani în Europa medievală au fost ridicați în rândul sfinților, unii la puțină vreme după moartea lor. Criteriile au fost în general cam aceleași: fie c-au fost martirizați de păgâni sau într-o răzmeriță religioasă, fie pentru că au fost cei care și-au creștinat poporul, fie pentru că au avut pur și simplu o viață de sfânt.

Cel care a adus poporul maghiar la creștinism a devenit Ștefan cel Sfânt. Rușii au canonizat încă din vechime pe cnejii Boris și Gleb pentru că au fost martirizați de tătari. Francezii l-au trecut în rândul sfinților pe Ludovic al IX-lea pentru că a murit în cruciadă. Principii s-au găsit întotdeauna și s-au aplicat. „Pentru noi, cei de astăzi, aceste lucruri sunt mai greu de înțeles, pentru că suntem îmbibați de idei de democrație, libertate, fraternitate. În vremea aceea, dacă s-a spus oamenilor că acest domnitor e în rândul sfinților, oamenii au crezut și au acceptat. De ce la noi această încrâncenare când s-a stabilit ridicarea lui Ștefan în rândul sfinților? În fond, lui Ștefan i s-a spus cel Sfânt imediat după ce a murit”, a precizat profesorul.

„Voievodului Ștefan i s-a spus și cel Sfânt pentru faptele lui cele mari”

Potrivit acestuia, și portretul pe care i-l face, din tradiție, Grigore Ureche în cronica lui este convingător din acest punct de vedere: „I s-a spus cel Sfânt nu pentru păcatele lui, că și el a fost om, ci pentru faptele lui cele mari”. Să ne gândim numai la mucenicia ce a avut-o să-și poarte piciorul acela rănit, timp de 42 de ani. La bătălia din codrii Cosminului, în 1497, a trebuit să fie purtat pe targă. Probabil că medicii pe care îi avea în preajmă, doamna, familia, i-ar fi spus: „dar, Măria Ta, șezi acasă binișor…” Dar nu, datoria lui era să fie acolo, alături de ostașii săi. Războiale epocii moderne și contemporane s-au purtat cu comandanții undeva, departe. Ștefan cel Mare, ca și Napoleon, a stat tot timpul între ostași, și cum spune cronica: „unde vedea că este mai greu, se vâra ca să-i îmbărbăteze pe ai săi”.

Oamenii l-au perceput ca un sfânt, ca un om care înțelege dificultățile semenilor lui, un om cu lărgime de suflet, cu putere de înțelegere, un om care se cobora la nevoile celor care erau alături de el. Toată domnia lui a încercat să îndepărteze această stăpânire și apăsare păgână. Istoricii sunt astăzi de acord în unanimitate că prin politica lui, Ștefan cel Mare a creat Moldovei statutul cel mai bun cu putință în momentul acela. Oameni din vremea lui și din tabere opuse au trebuit să recunoască acest lucru.

„Pentru români, el a rămas tot timpul cel Bun, cel Mare și cel Sfânt”

„Poți să spui despre acest om că n-a fost mare și că în sufletul poporului său a căpătat pe nedrept statutul de sfințenie? Încă din secolul XVI i s-a spus așa și sunt multe mărturii. Noi avem impresia că dacă proclamarea canonizării lui s-a făcut în 1992, abia atunci a fost numit sfânt. Nu-i așa. În 1904, când a fost cel de-al patrulea centenar al morții sale, medaliile care s-au bătut au avut acest nume: Ștefan cel Mare și Sfânt. Și celebrul panegiric făcut în secolul al 18-lea la Mănăstirea Putna, de un călugăr putnean, tot așa îi spune, cel Sfânt. „Pentru români, pentru moldoveni el a rămas tot timpul cel Bun, cel Mare și cel Sfânt. Nu văd de ce ne-am socoti noi astăzi mai căpoși decât strămoșii noștri. Pentru că avem impresia că știm mai multe? Da, poate că știm mai multe, dar înțelegem mai puțin. Da, poate că suntem capabili să aflăm tot mai multe, dar suntem incapabili să înțelegem mai plin, mai adânc, cu tot sufletul, cu toată inima pe cei care au fost înaintea noastră”, a conchis prof. univ. dr. Ștefan – Sorin Gorovei.

Comentarii Facebook


Știri recente

Factbox: Ortodoxia românească în Canada

De Ziua Canadei (1 iulie), prezentăm principalele date despre prezența ortodocșilor români în această țară. Peste o cincime din populația Canadei este sosită în această țară prin imigrație. La recensământul din 2016, aproape un sfert…