Un petic de pământ la limita dintre judeţele Bacău, Vaslui şi Vrancea, uitat de autorităţi şi aproape inexistent pe hartă – aşa arată Fichiteştii, unul dintre cele mai mici sate băcăuane, destinaţie prin care trece şi drumul bisericilor de lemn ale Moldovei.
Ca să ajungi până la Fichiteşti, un fel de capăt moldovenesc al lumii, ai trebuinţă de nervi netociţi şi de-o maşină zdravănă, să reziste pe aşa căi anevoioase. Asta cât ţine panglica ciuruită a asfaltului ce urcă şi coboară Colinele Tutovei până dincolo de Podu Turcului, spre Bârlad. De la barajul Fichiteşti, doi kilometri până-n cătunul cu acelaşi nume, aventura – aveam să constat pe propria piele – capătă trăsăturile tot mai clare ale nesăbuinţei. Însoţind cursul Pereschevului, calea taie câmpul de-a dreptul, slobozind, sub teroarea ultimelor ploi, brazde adânci şi cleioase. În buza proaspetei primăveri, ca şi în toamnele spălate de ploi mocăneşti, drumul se transformă într-o teribilă mocirlă. Odată intrat, rişti să rămâi împotmolit şi să stai acolo, sub cer şi sub pântece de deal, până s-o nimeri să treacă vreun sătean sau – minunea minunilor – vreo altă maşină. Glodul, frământat în strat gros, dă de furcă roţilor, ţinându-te, ca şofer, cu reflexele încordate ca un arc. Aproape de intrarea în sat, noroaiele mai pierd din puteri. Brazdele se îndulcesc sub apăsarea roţilor de căruţă şi sub tălpile insistente ale cizmelor de cauciuc.
Mai multe informaţii în Ziarul Lumina.
