Iubirea care biruiește firea umană egoistă

Predica Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române la Duminica a 19-a după Rusalii (Predica de pe munte – Iubirea vrăjmașilor)

‘Zis-a Domnul: Precum voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi asemenea. Și dacă iubiți pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteți avea? Că și păcătoșii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei; și, dacă faceți bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulțumire puteți avea? Că și păcătoșii fac același lucru; și dacă dați împrumut celor de la care nădăjduiți să luați înapoi, ce mulțumire puteți avea? Că și păcătoșii dau cu împrumut păcătoșilor, ca să primească înapoi întocmai. Ci iubiți pe vrăjmașii voștri și faceți bine și dați cu împrumut fără să nădăjduiți nimic în schimb, iar răsplata voastră va fi multă și veți fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulțumitori și răi. Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru milostiv este.'(Luca 6, 31-36)

În Sfânta Evanghelie din Duminica a 19-a după Rusalii Mântuitorul Iisus Hristos ne arată importanța iubirii milostive pe care oamenii trebuie să o manifeste unul față de celălalt, chiar și față de cei care le sunt vrăjmași.

Iubirea care îl face pe om asemenea lui Dumnezeu

De ce este atât de importantă iubirea smerită față de toți oamenii? Pentru că aceasta îl face pe om asemenea lui Dumnezeu, iar dobândirea asemănării cu Dumnezeu este scopul ultim al vieții omului pe pământ, ca timp al pregătirii pentru viața veșnică. Mântuitorul Iisus Hristos spune în Evanghelia de astăzi oamenilor iubitori și milostivi: ‘răsplata voastră va fi multă și veți fi fiii Celui Preaînalt’. Referitor la aceasta, Sfântul Ioan Gură de Aur zice: ‘Și cum este cu putință de a fi cineva fiu al lui Dumnezeu? Dezbrăcându-te de toate patimile omenești și arătând blândețe către cei ce te batjocoresc și te nedreptățesc, căci și Tatăl tău Cel ceresc astfel Se arată către cei ce Îl defaimă. De aceea, de multe ori zicând această vorbă, El n-a pronunțat-o simplu: ‘ca să fiți deopotrivă Tatălui vostru’, ci numai după ce le-a zis: ‘Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc’ (Matei 5, 44); numai după aceasta, zic, a adăugat și acest premiu. Nimic nu ne poate apropia atât de mult de Dumnezeu, și nu ne face deopotrivă cu El, ca această virtute la care suntem chemați. De aceea și Pavel când zice: ‘Fiți următori ai lui Dumnezeu’ (Efeseni 5, 1), spune ca să ne facem imitatori ai lui Dumnezeu și prin aceasta.’1

În Sfânta Scriptură a Noului Testament găsim mai multe îndemnuri la cultivarea iubirii despre care ne vorbește Evanghelia de astăzi: ‘Ați auzit că s-a zis: ‘Să iubești pe aproapele tău și să urăști pe vrăjmașul tău’. Iar Eu zic vouă: Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc, ca să fiți fiii Tatălui vostru Celui din ceruri…’ (Matei 5, 44-45). Iubirea aproapelui este semnul identității spirituale a ucenicilor lui Hristos, al creștinilor: ‘Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții’ (Ioan 13, 34-35). Sfântul Apostol Petru îndeamnă pe creștini astfel: ‘… Fiți toți într-un gând, împreună-pătimitori, iubitori de frați, milostivi, smeriți. Nu răsplătiți răul cu rău sau ocara cu ocară, ci, dimpotrivă, binecuvântați, căci spre aceasta ați fost chemați, ca să moșteniți binecuvântarea’ (I Petru 3, 8-9). Totodată, în Noul Testament se arată faptul că nimeni nu-L poate iubi pe Dumnezeu fără să-l iubească în același timp și pe aproapele său: ‘Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăște, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubește pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească’ ( I Ioan 4, 20).

Sfinții Părinți ai Bisericii au evidențiat, de asemenea, importanța iubirii milostive față de toți oamenii, care este semn al iubirii smerite față de Dumnezeu: ‘Cel ce iubește pe Dumnezeu nu poate să nu iubească și pe tot omul ca pe sine însuși, deși nu are plăcere de patimile celor ce nu s-au curățit încă. De aceea când vede întoarcerea și îndreptarea lor, se bucură cu bucurie mare și negrăită’2.

Iubirea care se ridică deasupra firii umane egoiste

Când Mântuitorul ne spune să îi iubim pe vrăjmașii noștri, ne cere un lucru greu de realizat, deoarece noi socotim că este normal să răspundem la iubire cu iubire, la bine cu bine și să împrumutăm pe cei care ne împrumută sau de la care nădăjduim să luăm înapoi ceea ce am împrumutat, dar nu ni se pare normal sau firesc să facem bine celor care ne fac rău. Prin aceasta constatăm că, de fapt, ceea ce numim noi firesc sau normal nu este firea cea voită și creată de Dumnezeu, ci firea căzută în păcat sau păcătoasă care amestecă răul cu binele, bunătatea cu răutatea și care așteaptă imediat răsplată pentru fapta cea bună.

Înțelegem, așadar, că iubirea de vrăjmași pe care o cere Mântuitorul Iisus Hristos nu se poate realiza ușor, doar printr-un act de voință, ci prin efort duhovnicesc, prin dobândirea iubirii milostive a lui Dumnezeu în viața noastră. Iubirea noastră egoistă este, în general, posesivă sau calculată. Iubim dacă suntem iubiți, facem bine dacă ni se face bine, ajutăm dacă suntem ajutați. Această iubire oarecum mercantilă, comercială, calculată, matematică, juridică este o iubire de servicii reciproce. Sfântul Maxim Mărturisitorul enumeră motivele principale pentru care un om îl iubește pe aproapele său: ‘Oamenii se iubesc unii pe alții, fie în chip vrednic de ocară, fie pentru aceste cinci pricini: sau pentru Dumnezeu, cum iubește cel virtuos pe toți, atât pe cel virtuos, cât și pe cel ce încă nu este virtuos; sau pentru fire, cum iubesc părinții pe copii și invers; sau pentru slava deșartă, cum iubește cel slăvit pe cel ce-l slăvește; sau pentru iubirea de argint, cum iubește cineva pe cel bogat pentru a primi bani; sau pentru plăcere, ca cel ce-și slujește stomacul și cele de sub stomac.

Dragostea cea dintâi este vrednică de laudă; a doua e mijlocie; celelalte sunt pătimașe.’3

Mântuitorul Iisus Hristos însă cere de la noi o iubire generoasă, adică mărinimoasă și milostivă, fără a aștepta răsplată. E vorba aici de o nouă dimensiune a vieții, și anume, Mântuitorul ne cere să-i iubim pe oameni nu doar omenește, ci să-i iubim dumnezeiește, cum îi iubește Dumnezeu Cel milostiv, Care ‘este bun cu cei nemulțumitori și răi’.

În acest sens, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: ‘Precum Dumnezeu, fiind prin fire bun și fără patimă, iubește pe toți la fel, ca făpturi ale sale, dar pe cel virtuos îl slăvește, ca pe unul ce și-a însușit cunoștința și prin aplecarea voii, iar pe cel leneș îl miluiește pentru bunătatea Sa și îl întoarce în veacul acesta prin certare, tot așa și cel bun fără patimă în aplecarea voii sale iubește pe toți oamenii la fel: pe cel virtuos pentru fire și pentru buna aplecare a voii lui, iar pe cel leneș îl miluiește pentru fire și din compătimire, ca pe un lipsit de minte ce umblă în întuneric.’4

Iubirea față de vrăjmași este un dar divin, care însă trebuie cultivat prin efort duhovnicesc

Așadar, iubirea smerită, sinceră și nefățarnică față de semeni implică o schimbare a înțelegerii omului privitoare la relația sa cu Dumnezeu, cu ceilalți oameni și cu sine însuși. Adică este vorba de o ‘schimbare prin înnoirea minții’ (Romani 12, 2) pe care o cere creștinilor Sfântul Apostol Pavel, iar aceasta se arată în mod concret prin felul de a viețui al celor ce se înnoiesc spiritual: ‘Dragostea să fie nefățarnică. Urâți răul, alipiți-vă de bine. În iubire frățească, unii pe alții iubiți-vă; în cinste, unii altora dați-vă întâietate. La sârguință, nu pregetați; cu duhul fiți fierbinți; Domnului slujiți. Bucurați-vă în nădejde; în suferință fiți răbdători; la rugăciune stăruiți. Faceți-vă părtași la trebuințele sfinților, iubirea de străini urmând’ (Romani 12, 9-13).

Sinceritate în iubire, smerenie în relațiile cu semenii, sârguință multă pentru săvârșirea binelui, duh fierbinte în credință, slujire lui Dumnezeu, nu idolilor sau duhurilor rele; nădejde cu bucurie, răbdare în suferință, rugăciune stăruitoare, ajutorare frățească, ospitalitate față de străini – toate aceste virtuți sunt roade și lumini ale înnoirii vieții omului prin efort duhovnicesc, prin pocăință, post, rugăciune și fapta cea bună.

Iar ‘faptele trupului’ sau ale gândirii pătimașe egoiste, care ne abat de la iubirea sfântă și smerită sau jertfelnică față de Dumnezeu și de aproapele, ni le arată același mare dascăl al vieții spirituale creștine, Sfântul Apostol Pavel, zicând: ‘…faptele trupului sunt cunoscute, și ele sunt: adulter, desfrânare, necurăție, destrăbălare, închinare la idoli, fermecătorie, vrajbe, certuri, zavistii, mânii, gâlcevi, dezbinări, eresuri, pizmuiri, ucideri, beții, chefuri și cele asemenea acestora. (…) cei ce fac unele ca acestea nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu’ (Galateni 5, 19-21). Înțelegem, deci, că înduhovnicirea sau sfințirea vieții se realizează prin despătimirea de lucrurile pământești sau trecătoare și alipirea de Dumnezeu Cel veșnic, după cum ne învață Sfântul Apostol Pavel când zice: ‘Iubiților, vă îndemn ca pe niște străini ce sunteți și călători aici pe pământ, să vă feriți de poftele cele trupești care se războiesc împotriva sufletului (…). Trăiți ca oamenii liberi, dar nu ca și cum ați avea libertatea drept acoperământ al răutății, ci ca robi ai lui Dumnezeu’ (I Petru 2, 11 și 16).

Vedem, pe de o parte, că învățătura dată de Mântuitorul Iisus Hristos este desăvârșită, dumnezeiască, iar pe de altă parte, aproape imposibil de realizat fără ajutorul lui Dumnezeu Care ne-o cere. De fapt, ceea ce ne cere Hristos nu putem împlini fără a avea în noi iubirea milostivă a lui Hristos. Iar această iubire ni se dăruiește prin har, dacă o cerem, prin credință, rugăciune îndelungată și luptă cu egoismul propriu. Deci, Evanghelia iubirii față de vrăjmași nu poate fi împlinită în practică fără harul iubirii milostive dăruit de Hristos. De altfel, însuși Mântuitorul spune: ‘fără Mine nu puteți face nimic’ (Ioan 15, 5), adică nimic bun. Iar Sfântul Apostol Pavel zice: ‘toate le pot întru Hristos, Cel care mă întărește’ (Filipeni 4, 13). Deci, când ne cere să iubim pe vrăjmași, Mântuitorul Iisus Hristos are în vedere nu firea umană păcătoasă, amestec de păcat și virtute, ci firea umană ridicată din păcat, curățită prin pocăință și sfințită prin împărtășirea cu Sfintele Taine, deoarece prin acestea ni se împărtășește tocmai iubirea milostivă a lui Hristos, care poate ierta pe vrăjmași, adică iubirea răstignită, dar biruitoare asupra păcatului, asupra morții și asupra iadului, ca existențe egoiste decăzute.

Așadar, creștinul este chemat să iubească pe semenii săi cu iubire din iubirea lui Hristos, care se cere de la El și se dobândește prin rugăciune, post și fapte bune. Astfel, iubirea și pacea lui Hristos vor locui în inima omului (cf. Coloseni 3, 15), întrucât ‘El (Hristos) este pacea noastră’ (Efeseni 2, 14). În acest sens, pacea sau armonia omului cu semenii săi este rodul unei păci interioare, pe care o dăruiește Hristos, ca Domn al păcii (Isaia 9, 5), celor ce caută și cultivă sfințenia și pacea cu toți oamenii (cf. Evrei 12, 14).

Iubirea față de vrăjmași, deși dificilă, este o mare putere spirituală care transformă viața oamenilor

Lumea păcătoasă în care trăim este, fără îndoială, o lume a afirmării dorinței egoiste de dominație asupra altora, în toate domeniile vieții umane: politic, economic și social, ceea ce generează conflicte de interese între persoane, între popoare și chiar între religii. Față de astfel de atitudini negative, creștinii sunt chemați să lupte duhovnicește cu patimile egoiste, ca lăcomia, dorința de stăpânire, mânia și violența, prin rugăciune și post, educație și dialog, reconciliere și cooperare în societate, prin atitudini și acțiuni care redau omului valoarea lui maximală de ființă creată după chipul lui Dumnezeu Cel milostiv, pașnic, iubitor de oameni și sfânt.

În felul acesta, iubirea este trăită existențial ca putere spirituală transformatoare și sfințitoare de vieți umane, accesibilă persoanei umane ca dar divin și, în același timp, în mod paradoxal, transcendentă lumii obișnuite. Ca ‘dar’, iubirea milostivă și smerită a lui Hristos se dăruiește omului în mod personal și se cultivă personal. Această iubire trăită personal, ca dar divin, poate fi transformatoare a relațiilor dintre membrii societății umane, dacă ea este constant cultivată prin legătura omului cu Dumnezeu Cel milostiv – Dăruitorul ei.

Într-o lume divizată și secularizată, doar puterea spirituală a iubirii răstignite a lui Hristos Cel înviat poate să readucă în sufletele oamenilor duhul păcii, al comuniunii și al bucuriei adevărate, dacă această iubire este căutată și cultivată de oameni.

Patima egoistă de a stăpâni sau domina lumea terestră, de a construi sau realiza domenii, imperii și paradisuri în lumea materială limitată și trecătoare este, de fapt, o pervertire sau o deviere a dorinței omului după iubirea sau bogăția spirituală infinită a lui Dumnezeu; această deviere este – după cum spunea Maurice Blondel – ‘căutarea pătimașă a infinitului în lucrurile finite’.

Lupta creștinului în lume cu lăcomia de avere, de plăcere și de putere, cu invidierea și judecarea aproapelui său, cu ura pătimașă și dorința de răzbunare, cu neputința de a ierta din inimă celor care la un moment dat sau în mod repetat i-au adus învinuiri și acuze nedrepte, este mai mult decât un exercițiu moral, ea este o luptă spirituală anevoioasă în care creștinul face experiența concretă a constatării că numai cu ajutorul lui Dumnezeu poate birui natura umană păcătoasă, faptele rele și duhurile răutății (cf. Efeseni 6, 12-13).

Când omul încetează de a fi luptător împotriva păcatului ca existență egoistă, individuală și colectivă, decăzută, el nu mai poate fi în mod deplin și constant un smerit iubitor de Dumnezeu și de oameni, nici un promotor curajos al speranței înnoirii vieții spirituale. De aceea, criza sau deficitul de speranță al omului secularizat se vede azi mai ales în practica suicidului, eutanasiei, avortului, drogurilor, violenței domestice și sociale și în alte forme ale disperării și dezorientării spirituale. Din aceste motive, fiecare rugăciune și fiecare faptă milostivă sau acțiune de solidaritate socială cu cei defavorizați pot deveni izvor de nădejde, de umanizare și de salvare sau mântuire.

Să ne rugăm lui Dumnezeu Cel milostiv să înțelegem că iubirea smerită și milostivă față de semeni este semnul identității spirituale a ucenicilor lui Hristos (cf. Ioan 13, 34-35) și că numai aceasta ne va ajuta să intrăm în Împărăția Tatălui ceresc, Cel ce ‘ne-a scos de sub puterea întunericului și ne-a strămutat în Împărăția Fiului iubirii Sale’ (Coloseni 1, 13), spre slava Preasfintei Treimi și a noastră mântuire. Amin!

†Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

1 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, omilia XIX, Ed. Christiana, București, 2005, p. 391.

2 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste (întâia sută), 13, în Filocalia românească, vol. II, EIBMO, București, 2008, p. 67.

3 Idem, p. 84.

4 Ibidem, p. 68.

Comentarii Facebook


Știri recente