Istoria datei sărbătoririi Sfintelor Paști se identifică cu însăși istoria creștinismului. Învierea Domnului, fiind evenimentul cel mai sfânt care stă la temelia credinței creștine, a polarizat de la început atenția generală în vederea posibilității prăznuirii ei în aceeași zi de către toți creștinii. Este o năzuință de o importanță primordială și privește religia creștină în genere pe fiecare ramură a creștinismului în parte și, cu atât mai mult, Biserica Ortodoxă.
Dacă celelalte sărbători creștinești cu data fixă, praznice împărătești sau în cinstea Maicii Domnului și a sfinților nu au prezentat dificultăți în stabilirea datei lor, fiind acceptate de comun acord, data sărbătoririi Sfintelor Paști a constituit o problemă.
Paștile cuartodeciman și disputele pascale
Neputând face dintru început obiectul unei hotărâri apostolice sau canonice, precise și autoritare, data serbării Paștilor a fost supusă unor variații legate de tradiții locale, care au constituit cu timpul deosebiri mai mult de ordin practic privind cultul și disciplina. Acele deosebiri s-au menținut, fără a se rupe cu aceasta unitatea Bisericii, dar creându-se o stare de lucruri supărătoare, care putea da naștere la curente eretice. Ceea ce a determinat soluționarea problemei sărbătoririi Sfintelor Paști au fost cele două tradiții și practici pascale constatate în secolul al II-lea, „cvartodecimanii”, care serbau Pasha iudaică (Pasha începea în seara zilei de 14 nisan) și ceilalți creștini care serbau ca Paști Învierea Domnului. Deși evenimentul cel sfânt al Învierii Domnului s-a petrecut într-un anumit moment din istoria omenirii, atunci când s-a pus problema prăznuirii lui, a trebuit să se aibă în vedere nu numai ziua istorică în sine, ci să se țină cont și de ziua săptămânii când a înviat Domnul, adică „Ziua întâi a săptămânii”, aceasta fiind ziua săptămânii evreiești (duminică), după precizarea Sfinților Evangheliști Matei și Marcu.
Învierea, sărbătoare anuală, dar și săptămânală
De la început, în conștiința creștinilor și a Bisericii creștine în genere a intrat prăznuirea acestei zile a săptămânii, Praznicul Învierii Domnului trebuind să devină nu numai o sărbătoare anuală, ci și săptămânală. Din punct de vedere religios, această zi trebuia să înlocuiască ziua sâmbetei, căci Domnul, prin învierea Sa, S-a dovedit cu adevărat a fi Domn al Sâmbetei și, din acest considerent, Paștile, „Sărbătoarea sărbătorilor”, are multiple valențe, fiind praznicul tuturor creștinilor. Trebuia în mod obligatoriu fixat într-o zi de duminică, iar de aici rezultă că el nu poate fi decât o sărbătoare cu dată mobilă, iar mobilitatea trebuie supusă unor norme care să o încadreze în perimetrul cel mai apropiat al timpului respectiv, ținându-se cont și de împrejurările istorice în care s-a petrecut Învierea Domnului.
Controversele pascale consemnate de Eusebiu de Cezareea
Biserica primelor veacuri lupta împotriva ereziilor, combătându-le și condamnându-le, iar împotriva acțiunilor schismatice se apăra prin solidarizarea față de ambițiile particulariste. Însă, în cazul deosebirilor de ordin practic, cum au fost cele care au dat motiv controverselor pascale, principala problemă era că ele se asociau și cu tradiții socotite apostolice, ceea ce îngreuna discuția și acordul. Începutul acestor deosebiri nu este bine cunoscut.
Cvartodecimanii, numeroși în Asia preconsulară, au constituit motivul controverselor pascale din secolul al II-lea, care au pus în discuție pașnică pe episcopii Policarp al Smirnei și Anicet al Romei. Irineu scrie că Policarp s-a dus la Roma în timpul lui Anicet și ar fi avut unele neînțelegeri privitoare la serbarea Paștilor. Nici unul din ei nu a putut să-l convingă pe celălalt ca „să țină” sau „să nu țină”, fiecare din ei bazându-se pe o tradiție veche: Policarp pe cea a Sfântului Ioan și de la alți Apostoli, Anicet pe obiceiul păstrat de la înaintașii săi.
Deși n-au căzut de acord, cei doi episcopi au rămas în raporturi bune și în comuniune bisericească. Anicet i-a îngăduit lui Policarp să săvârșească Sfânta Euharistie la Roma și creștinii au avut pace, „și cei care țineau, și cei care nu țineau”. Eusebiu de Cezareea prezintă într-o notă obiectivă motivul sărbătoririi Paștilor, diferit ca dată de pasha iudaică, susținând că Mântuitorul n-a serbat pasha iudaică la cină, ci s-a jertfit pe Sine, în ziua de pasha.
Importanța acestor controverse se face tot mai vădită la sfârșitul secolului al II-lea, când are loc un conflict între episcopii Victor al Romei și Policrat al Efesului. Pe la anul 190 sau curând după acest an, când deosebirile privitoare la data serbării Paștilor produceau discuții pasionante la Roma, unde se găseau și creștinii cuartodecimani din Asia, episcopul Victor s-a hotărât să condamne practica lor și să pună astfel capăt deosebirilor și controverselor pascale. Gestul intempestiv al împăratului Victor al Romei putea să coste o dezbinare bisericească periculoasă, dacă nu era stăvilită de înțeleptul Irineu, episcopul Romei, ierarh autoritar care, vorbind în numele episcopatului italic, a scris episcopilor mai însemnați din afară, lui Policrat al Efesului și celor din Asia, invitându-i să se întrunească în sinod și să adopte practica pascală romană, care era a celor mai multe biserici. Încercarea lui Victor al Romei de a-i forța pe creștinii cvartodecimani să serbeze Paștile duminică după 14 nisan n-a reușit; intervenția lui și atitudinea lui Policrat și a sinodului de la Efes au dat prilej să se pronunțe și alți episcopi din provinciile Asiei Mici, care au luat poziție împotriva serbării la 14 nisan și pentru serbarea Învierii în duminica următoare.
Adunări de episcopi ținute în Palestina, în Pont, în Osroene, în Italia, precum și scrisori primite de la alți episcopi (Vakhyllos, Corint), dovedeau că majoritatea Bisericilor erau pentru despărțirea Paștilor de pasha iudaică. În sprijinul practicii Bisericii sale, Policrat aducea numele Apostolului Filip, care ar fi murit în Hierapolis, în Frigia, numele Sfântului Evanghelist Ioan, ucenicul cel mai iubit al Domnului, pe al lui Policarp al Smirnei și Sagaris, episcopi martiri, pe al lui Papirus și Meliton de Sardes, care toți au socotit ziua de 14 nisan ca adevărata zi de Paști, conformându-se preceptelor evanghelice, fără a schimba nimic și urmând cu aceasta „regulile de credință” și adeverind pentru sine „că a trăit totdeauna în Hristos”. Ceea ce îi lipsea lui Victor al Romei pentru a avea dreptate și succes era metoda înțelegerii cu asiaticii.
„Într-o zi și un timp în toată lumea”
În loc să-i încredințeze că nu este în interesul general creștin ca Biserica lor să aibă altă practică pascală decât celelalte din Răsărit și din Apus, el a vrut să facă un act de autoritate și de amenințare. Pe când Policrat îl asigura pe episcopul Romei că cvartodecimanii nu se abat de la credința Bisericii, episcopul Bisericii Romei, Victor, a căutat să excludă repede din comuniunea unitară a Bisericii toate comunitățile din întreaga Asie, socotindu-le eterodoxe. Era prima dată când un episcop lua o asemenea măsură gravă, „dar aceasta n-a plăcut tuturor episcopilor”. Victor a fost mustrat și îndemnat prin scrisori, între care cea mai însemnată era a Sfântului Irineu, vorbind în numele fraților din Galia, să nu excomunice „toate bisericile lui Dumnezeu care țin din tradiție un obicei vechi”. Din scrisoarea lui Irineu aflăm că deosebirea privea nu numai ziua Paștilor, ci și durata postului premergător. Nu se știe dacă Victor și-a retras excomunicarea, dar cei din Asia și-au păstrat obiceiul conform canonului I al Sinodului din Arelate (314), ca toți creștinii să țină Paștile „într-o zi și un timp în toată lumea”.
Necesitatea realizării unității de opinie
Această stare de lucruri anticipase Sinodul I Ecumenic, constituind un motiv serios pentru hotărârea niceeană în problema sărbătoririi Sfintelor Paști, istoricul bisericesc Eusebiu considerând această situație „un rău” pe care numai Dumnezeu putea să-l îndrepte și împăratul Constantin (Viața lui Constantin, III, 5). Cu ajutorul lui Dumnezeu, episcopii și împăratul au avut grijă ca în marele sinod de la Niceea să se ia o hotărâre pentru îndreptarea unei asemenea situații. Sinodul nu a formulat, de fapt, o regulă precisă, strict tehnică, pentru determinarea datei. Aceste principii stabilite de sinod au un caracter diriguitor, orientativ.
Cunoaștem măsura sinodului din documente contemporane și mărturii istorice privitoare la măsurile sinodului: Epistola către Biserica Alexandriei și Epistola circulară a împăratului Constantin către episcopi. Importanța sinodului de la Niceea o prezintă Eusebiu ca vitală pentru întreaga comunitate creștină, împăratul hotărând „să adune întreagă oaste a lui Dumnezeu într-un sinod ecumenic” pentru a-l înfrunta pe „nevăzutul vrăjmaș” într-o bătălie hotărâtoare. Acest sinod al sobornicității ecumenice s-a ocupat „de potrivirea mersului prin vreme a lucrării mântuirii noastre – marcat prin sărbători anuale – cu crugul anual al corpurilor cerești”, în centru fiind sărbătoarea Sfintelor Paști.
Dar în ce constă această potrivire între lucrarea de mântuire ce a avut loc într-un anumit timp și prăznuirea ca atare a Sfintelor Paști depinde și de fixarea corectă a echinocțiului și a lunii pline. Iar acest lucru era posibil prin respectarea cu regularitate a unor fenomene cerești, după anumite grupe de ani, fixarea Paștilor fiind în funcție de cursul celor doi luminători ai cerului, Soarele și Luna, mersul Soarelui dând posibilitatea de a prevedea data echinocțiului, iar mersul Lunii dând posibilitatea de a determina ziua primei luni pline de după echinocțiul de primăvară. În funcție de aceste reguli a fost stabilită la Sinodul I Ecumenic serbarea Paștilor. Hotărârea luată nu a făcut obiectul unui canon sau a unei decizii care să dea formula calculului pascal pentru asigurarea acordului și uniformizării datei Paștilor. Epistola sinodului către Biserica din Alexandria dă creștinilor din Egipt, Libia și Pentapole „vestea cea bună”: s-a stabilit unitatea cu privire la serbarea Paștilor, iar epistola circulară a împăratului către episcopi dă acestei necesități caracterul unei obligații creștine, morale, imperioase, ca o poruncă dumnezeiască, sub ambele aspecte ale ei: serbarea de către toți creștinii în aceeași zi și nu o dată cu iudeii.
Acțiunea făcută de împăratul Constantin cel Mare în vederea convocării unui sinod care să clarifice data serbării Sfintelor Paști are o cauză profund spirituală, întrucât, afirmă împăratul, „vrajba ascunsă în sânul Bisericii lui Dumnezeu este mai înspăimântătoare decât războiul sau decât o bătălie, oricât ar fi ea de grea”. Îndemnul către episcopi de a face cunoscut ceea ce s-a hotărât avea un temei în virtutea căruia Paștile trebuiau serbate numai duminică, niciodată în aceeași zi cu iudeii și nu de două ori în același an, căci „Mântuitorul ne-a deschis nouă alt drum, preasfintei noastre credințe îi șade înainte o cale dăruită cu lege și măreție”.
Istoria divergențelor pascale ne convinge cu toate argumentele că se impune Bisericilor un acord în serbarea Învierii lui Hristos. Dintru început și până azi, creștinii au fost criticați că se deosebesc în comemorarea marelui fapt creștin. Principiile pascale ale Sinodului Ecumenic nu s-au ținut întocmai, calculele pascale erau diferite, s-au unificat târziu și greu, s-au diferențiat iarăși și au rămas așa și azi. Fixarea datei Paștilor la începutul lunii aprilie, în prima sau a doua duminică, se pare a fi cea mai apropiată și de hotărârea niceeană, și de adevărul istoric al Învierii Domnului. Din experiența istoriei reiese posibilitatea doritei împreună-prăznuiri a Sfintelor Paști. Dar problema cea mai mare și mult mai dificilă decât tehnica stabilirii duminicii pascale este cea legată de duhul înțelegerii, al fraternității și iubirii creștine.
Se cunosc acțiunile de împăcare ale Sfântului Atanasie al Alexandriei, atunci când între Roma și Alexandria au apărut neînțelegeri pe această temă, ele fiind aplanate de conducătorul spiritual al Alexandriei, care, de dragul păcii, a renunțat de mai multe ori la calculele astronomilor alexandrini, corecte, de altfel, în favoarea Apusului și tradițiilor lui, pentru ca toți creștinii să sărbătorească împreună Sfintele Paști. Iar episcopul Irineu al Galiei, deși vedea erori pascale ale creștinilor iudaizați din Răsărit, se opunea intransigenței episcopului Victor al Romei de a-i excomunica, punând mai presus pacea și înțelegerea ce trebuia să existe între ei. Astfel, prăznuirea la aceeași dată, în aceeași duminică, contribuie la consolidarea unității creștine, iar unitatea este dovadă grăitoare a Adevărului. (Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 19 aprilie 2011, semnat de Viorel Stănescu)
