Închisorile părintelui Arsenie Papacioc

Cine deschide paginile Patericului poate rămâne surprins de numărul mare de ‘elemente’ considerate un pericol pentru societate care s-au retras în liniștea deșertului pentru a-și plânge păcatele și a-L afla pe Dumnezeu. Erau toți aceștia sinceri în căutarea lor? Asceza autoimpusă putea compensa vreodată erorile tinereții? Răspunsul creștin la aceste întrebări este bine știut, dar pentru dușmanii religiei lui Hristos, acesta era departe de a fi convingător. În perioada în care România a fost sub dominația regimului comunist, puterea politică și organele de represiune au manifestat o adevărată obsesie că opțiunea unor reprezentanți ai ‘vechii ordini sociale’ de a se retrage la mănăstire nu ar fi altceva decât fie o fugă de pedeapsa meritată, fie o camuflare a acțiunilor dușmănoase sub haina religiei.

Anghel Papacioc s-a născut pe 15 august 1914, în comuna Misleanu, județul Ialomița. Tatăl său era agent sanitar și poseda, conform notelor Securității atente la asemenea detalii, 12 hectare de pământ arabil. În 1932, tânărul Papacioc a absolvit Școala de Arte și Meserii din București, plecând, după satisfacerea serviciului militar, la Brașov, și se angajează la fabrica de armament ‘Malaxa’, unde lucra, în calitate de maistru-șef, fratele său, Radu. Ca mulți dintre tinerii vremii care nu erau de acord cu situația socio-economică a României acelor timpuri, Anghel Papacioc simpatiza din punct de vedere politic Mișcarea Legionară, însă nici un document nu arată că el ar fi luat parte în vreun fel la acțiuni necugetate, ci modalitatea sa de implicare în mișcare a constat în esență în participarea la numeroase tabere de muncă, unde s-a remarcat prin hărnicie și spirit organizatoric, fiind apreciat de tot mai multe persoane.

În închisorile carliste și antonesciene

În decembrie 1938 a fost arestat de poliția politică a lui Carol al II-lea, fiind internat în celebrul lagăr de la Miercurea Ciuc, unde, conform mărturisirilor făcute la anchetă, își petrecea timpul rugându-se și confecționând cruciulițe, troițe și icoane. După eliberarea din lagăr, în aprilie 1940, se stabilește în Zărnești, unde lucrează ca secretar la un avocat.

După abdicarea regelui Carol al II-lea, Anghel Papacioc a fost propus în funcția de șef al plasei Zărnești, din octombrie 1940 devenind și primar al comunei Zărnești. Din cauza funcției pe care a deținut-o, din partea Mișcării Legionare, el a fost vizat direct de represiunile ordonate de Ion Antonescu, după consumarea confruntărilor din ianuarie 1941 (așa-numita ‘rebeliune legionară’). A fost judecat la un loc cu mulți alți membri și simpatizanți ai legiunii din regiunea Brașov, fiind condamnat la 6 ani de închisoare pentru presupuse acte de ‘insubordonare’.

În luna august 1941, din închisoare, Anghel Papacioc făcea cerere să i se permită să lupte pe front și astfel să fie într-un fel de folos țării. Inițial este eliberat și repartizat unei unități militare, dar, ulterior, autoritățile revin asupra deciziei. Deoarece regimul de detenție de la Aiud, unde erau ținuți legionarii, era extrem de dur, se hotărăște, la îndemnul altor camarazi, să fugă în Iugoslavia, însă, în iunie 1942, el este prins și predat grănicerilor români. Judecat de Tribunalul Militar Brașov pentru trecere frauduloasă a frontierei, este condamnat la șase ani de închisoare. Este încarcerat la Aiud, până în septembrie 1946, când se întoarce în satul natal, având însă în minte să lase deoparte toate cele lumești și să devină monah.

Pentru aceasta, în ianuarie 1947, pleacă la Mănăstirea Cozia, unde starețul Gherman Dineață îl primește ca ‘frate’. Mărturisind în fața duhovnicului cele făcute în viața lumească, tânărul ‘frate’ lăsa în urmă toate deșertăciunile lumii și își dedica întreaga viață lui Dumnezeu. Timp de un an și jumătate, fratele Papacioc a îndeplinit diverse ascultări la Mănăstirea Cozia (bucătar, paracliser), pentru ca mai apoi, dat fiind calitățile sale de organizator, să fie trimis să administreze pământul aparținând mai multor mănăstiri, aflate în comuna Comanca – Caracal. La sfârșitul lunii august 1948, a fost trimis la Schitul Cioclovina, care aparținea de Mănăstirea Tismana, unde a stat până în luna ianuarie 1949, când, la cerere, a plecat la Mănăstirea Sihăstria, unde era stareț arhimandritul Ilie Cleopa. Aici a stat până în luna septembrie 1949, când a fost trimis la Mănăstirea Antim – Institutul Biblic, la atelierul de sculptură. Aici el este rânduit călugăr, sub numele de Arsenie și slujește până în iunie 1950, când pleacă la Mănăstirea Slatina, gândită de patriarhul Justinian ca o mare lavră a monahismului românesc. De aici este arestat în noaptea de 13 spre 14 iunie 1958, fiind trimis la Direcția de Anchete penale a MAI București. În același timp mai fuseseră arestate numeroase personalități de primă mărime a spiritualității românești, care au fost supuse rapid unor interogatorii dure, deoarece Securitatea spera să afle în propriile mărturisiri ale acestora temeiurile pentru condamnare.

Mărturisitor al credinței în anii comunismului

În momentul arestării părintelui Papacioc, Securitatea nu avea în portofoliul ei decât dosarele instrumentate împotriva acestuia de către regimul Antonescu și nimic în plus. Or, el a fost arestat pentru niște fapte pentru care fusese deja judecat și își ispășise pedeapsa. Numai în sistemul comunist erau posibile asemenea aberații, ca un om să fie arestat pentru o faptă pentru care deja plătise.

În perioada iunie-iulie, părintele Arsenie este supus unor interogatorii intensive în care i se cere să-și povestească întreaga activitate de natură politică. Cel interogat își recunoaște fără șovăire activitatea politică din trecut, la modul onest și neutru, fără a brava cu actele sale sau să caute justificări cu orice chip. Se poate vedea că pentru părinte este un timp de dinainte și un timp după intrarea în mănăstire. Nu își ascunde trecutul, dar nici nu îl clamează. Pur și simplu, dacă este întrebat răspunde. Însă pentru Arsenie Papacioc, apropierea de cele sfinte a însemnat lăsarea în spate a tuturor deșertăciunilor lumii. Anchetatorii îl vor descoase și despre activitatea cu caracter politic depusă și după intrarea în monahism, despre legăturile cu gruparea ‘Rugul Aprins’, cu alți reprezentanți ai Bisericii. Răspunde scurt și limpede că toată activitatea sa este de natură spirituală, neavând nici o legătură cu politica legionară. Arată răspicat, iar depozițiile celorlalți inculpați vin în sprijinul celor spuse de el, că el crede că organizația legionară a săvârșit în trecut o serie de fapte reprobabile, pe care un creștin adevărat nu trebuie să le săvârșească și că, odată apucat pe calea bisericii, ‘omul cel vechi’ a pierit. Asemenea altor membri ai lotului ‘Rugul Aprins’, părintele a arătat că mărturisirea sa ca monah e mărturisirea lui Hristos, recunoscând că i-a învățat pe numeroși tineri tainele credinței creștine.

Cum anchetatorii nu au găsit nimic penal în faptele părintelui, ei îl vor trimite în judecată pe baza acelorași vechi acuzații din anii â40. Judecat laolaltă cu ceilalți membri ai lotului ‘Rugul Aprins’, părintele Arsenie era condamnat la 20 de ani de închisoare ‘pentru uneltire contra ordinii sociale’. A trecut prin închisorile din Brașov, Aiud și Jilava, fiind eliberat în 1964. De fapt, ‘eliberat’ este numai un fel de-a spune, deoarece până în 1990 asupra părintelui Securitatea va exercita o supraveghere aspră și chiar ostentativă, singurul motiv fiind teama de imensul său prestigiu spiritual. (Articol publicat în „Ziarul Lumina”, Ediția din data de 21 iulie 2011)

Comentarii Facebook


Știri recente