Întreaga tradiție isihastă a Bisericii Ortodoxe vorbește despre rugăciunea curată și despre roadele acesteia. Vom prezenta pe scurt și câteva dintre îndemnurile marelui părinte al Bisericii, Sfântul Grigorie Palama, referitoare la rugăciunea care umple pe om de lumina harului necreat.
Rugăciunea neîntreruptă este descrisă de întreaga tradiție isihastă a Bisericii Ortodoxe. Sfântul Grigorie Palama, în răspunsurile pe care le oferă în Triadele scrise pentru apărarea isihaștilor, vorbește pe larg despre experiența luminii necreate în timpul rugăciunii curate.
Rugăciune, lectură și filantropie
Astfel, de la bun început, Sfântul Grigorie precizează că rugăciunea trebuie să fie o prezență neîncetată în viața isihastului: „Isihastul începător trebuie să se abțină de la lecturi lungi și să persiste în rugăciunea monologică până ce posesia rugăciunii neîntrerupte devine o stare proprie a intelectului, chiar dacă trupul se îndeletnicește cu altceva. Mulți părinți ne îndeamnă la așa ceva”. Persistența în rugăciune prevalează și lectura duhovnicești și alte activități specifice creștinului începător: activități sociale, proiecte filantropice etc. Risipirea în acestea, fără dobândirea rugăciunii neîntrerupte, prezintă riscuri din cele mai mari, iar tradiția filocalică este foarte fermă în acest sens: dobândirea isihiei este calea cea mai sigură către o implicare nepătimașă în vreun fel de activitate socială. Lipsa rugăciunii, și mai ales a rugăciunii neîntrerupte poate transforma proiectele culturale sau sociale în dezastre marcate de orgoliu și suficiența organizatorică. Obsesia oricărui fel de proiect, fie el cultural, social sau filantropic, nu poate fi ocolită decât prin apelul neîncetat la tradiția isihastă. Slujirea semenilor nu poate fi făcută autentic decât urmănd experienței isihaste a Bisericii, care este de fapt structura esențială a vieții ecleziale: „Să înaintăm deci spre strălucirea acelei lumini și, iubind frumusețea aceea netrecătoare a slavei, să ne curățim privirea cugetării de orice întinare pământească, disprețuind orice plăcere și frumusețe deșartă, care sunt trecătoare și chiar dacă sunt plăcute simțirii noastre, aduc durere veșnică; și chiar dacă o să aducă frumusețea cea după trup, înveșmântează sufletul în haina cea deformată a păcatului, prin care este legat de mâini și de picioare cel ce nu are în jurul lui veșmântul nestricăciunii și apoi este aruncat în focul și întunericul cel mai din afară. Să lepădăm deci, fraților, lucrurile întunericului și să făptuim cele ale luminii, așa încât nu numai să umblăm după cuviință ca într-o astfel de zi, ci cu adevărat să și devenim fii ai zilei (I Tes. 5, 8) și așa să veniți să ne suim în munte unde a strălucit Hristos și să vedem cele de acolo”. Toate acestea (lectura, filantropia) nu sunt înlăturate de tradiția isihastă, ci doar considerate trepte inferioare stării harice prin care se caută dobândirea isihiei. Spune Sfântul Grigorie: „Nici un părinte nu spune că lectura e fără folos și rea! Însă noi știm, și aceasta ne-au arătat-o părinții în faptă și în cuvânt, că duhurile rele și patimile sunt alungate de rugăciune. Și tot omul înțelept astfel gândește și învață!”
Rugăciune și bucurie
Persistența în rugăciune aduce bucuria harică a gustării vieții Împărăției celei veșnice: „Inima sare, ca și cum ar palpita, datorită entuziasmului. Iar autorul Scării învață deschis că cel ce se roagă iese din rugăciune ca și cum ar fi cuprins de foc, când se întâlnește cu Dumnezeu cu inima curată sau prin experiență”. Rugăciunea neîntreruptă nu e o stare psihologică sau o analiză subiectivă a unor trăiri religioase. Ea se bazează pe practica aflată sub supravegherea unui îndrumător duhovnicesc și se raportează mereu la două coordonate esențiale: experiența tuturor celor care au gustat lumina cea necreată și conștiința împărtășirii reale de harul lui Dumnezeu: „Fără prezența luminii în timpul rugăciunii și fără dulceața pe care aceasta o provoacă, rugăciunea e trupească”. Bucuria adusă de această experiență a harului lui Dumnezeu este de asemenea o stare bazată pe urcușul către despătimire: „Mulți alții, precum și Sfântul Isaac, arată că un reflex de bucurie apare pe figura celor care se roagă, nu numai datorită rugăciunii, ci și psalmodierii constante. Dar începutul tuturor acestora este îmbunătățirea sufletului rațional”.
Rugăciunea neîntreruptă transformă mintea și îi dă omului posibilitatea trăirii harului lui Dumnezeu: „Mintea omenească, nu numai cea îngerească, se depășește pe sine, și prin nepătimire ia chip îngeresc. Astfel, va întâlni lumina aceea și se va învrednici de o vedere mai presus de fire a lui Dumnezeu. Nu va vedea ființa lui Dumnezeu, însă va vedea pe Dumnezeu printr-o descoperire pe măsura lui Dumnezeu și adecvată nouă. Însă nu va vedea prin negație: căci vede ceva. Mai degrabă e o vedere mai presus de negație, căci Dumnezeu nu este doar mai presus de cunoaștere, ci și mai presus de ne-cunoaștere”. Omul devine atât de deschis lucrării harului, încât depășește universul închis al planului de acțiune omenesc și devine el însuși, cu adevărat, purtător al harului dumnezeiesc. Neînțelegerea lucrurilor mai presus de înțelegere devine înțeles luminos care se deschide minții umane în planul rațiunii înduhovnicite.
Rugăciune și înțelesuri mai presus de înțelegere
Drumul către îndumnezeire este marcat de împărtășirea continuă, prin rugăciunea neîntreruptă, de harul dumnezeiesc. Dacă pentru începător lupta trebuie marcată de fuga de sensurile și înțelesurile care pot umple mintea de mândrie, pentru isihastul care are o anumită experiență, iluminarea minții și a întregii ființe este un proces natural, care deschide poarta înțelesurilor mai presus de fire. Spune Sfântul Grigorie Palama: „Când sfinții contemplă această lumină dumnezeiască în ei înșiși – și o văd când obțin împărtășirea cea îndumnezeitoare a Duhului, prin venirea cea de negrăit a iluminărilor celor desăvârșite – văd veșmântul propriei lor îndumnezeiri, mintea fiindu-le întru slavă și umplută de o frumusețe mai presus de frumusețe prin harul Cuvântului, după cum pe munte dumnezeirea Cuvântului a preaslăvit, printr-o lumină dumnezeiască, trupul cel unit cu El”. Împărtăsirea de această frumusețe adusă de lumina necreată nu este de fapt decât împărtășirea personală de Hristos, prin Duhul Sfânt, în lumina Tatălui: „Precum este soarele pentru cei ce trăiesc și văd după simțire, tot așa este Hristos Dumnezeu pentru cei ce trăiesc și văd după Duhul și nu au nevoie de o altă lumină aceia care prin vedere dumnezeiască au ajuns să fie chipuri dumnezeiești, căci El și nu altul le este lumină”. (Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 22 octombrie 2011, semnat de pr. Roger Coresciuc)
