Din punct de vedere al rubricilor liturgice, Duminica Fiului Risipitor se desfășoară în același mod ca și cea a Vameșului și Fariseului, identitatea lor formală evidențiind astfel complementaritatea tematică. Inutil să reluăm aici interpretarea parabolei fiului risipitor dezvoltată mai sus în capitolul despre metanoia, să notăm însă grație concluziilor care au putut fi trase cu privire la sensul ascezei, că fiul risipitor poate reveni la sine însuși mai întâi, iar mai apoi la Tatăl, nu numai conștientizându-și îndepărtarea și risipirea, dar și parcurgând cu osteneală calea care l-a îndepărtat de patria sa. Această cale e tocmai cea a celor 40 de zile de post și rugăciune care întăresc și adâncesc întoarcerea la sine a primelor mișcări ale căinței. Detaliul care ni-l arată pe Tatăl „venind în întâmpinarea” fiului Sau pentru a-l primi în casa familială e extrem de sugestiv și exprimă în chip desăvârșit ce am încercat să arătăm aici cu referire la fiecare virtute sau detaliu liturgic și ascetic analizate până acum: pustia Postului Mare e deopotrivă prilejul unei anticipări cotidiene, a Paștelui și a realizării sincrone a ceea ce timpul liturgic nu prezintă decât diacronic.
Duminica Fiului Risipitor dezvoltă în principal o învățătură privitoare la căința, dar și la iertarea dumnezeiască ce decurge de aici și la restaurarea omului în demnitatea sa originară de „fiu”. După sinaxarul lui Nichifor Calist, ea a fost instituită de Părinți pentru ca păcătoșii să nu cadă în deznădejde „văzându-se pe ei înșiși” și dându-și seama de îndepărtarea lor, ci să dobândească curaj trecând la „practica” efectivă a căinței și a virtuților legate de ea cu certitudinea că Dumnezeu le va da milostenia Sa venind în întâmpinarea tuturor celor ce se pocăiesc fierbinte. După Sfântul Grigorie Palama, milostenia dumnezeiască sugerată de Duminica Fiului Risipitor e completată și echilibrată de comemorarea „înfricoșatei Judecăți” din duminica următoare; fiindcă Dumnezeu, în care dreptatea și mila coexistă într-un mod indisociabil, face ca întotdeauna timpul asprimii să fie precedat de timpul milosteniei și compasiunii. Echilibrul între cele două aspecte ale acestei antinomii pe care am constatat-o ca una de primă importanță în spiritualitatea Triodului, e, așadar, menținut în sânul perioadei pregătitoare în planul succesiunii (diacroniei) reflectând astfel ordinea permanentă a manifestării înțelepciuni lui Dumnezeu.
Duminica Fiului Risipitor marchează, pe de altă parte, momentul în care începe răsturnarea sensului ciclului liturgic săptămânal: săptămâna care-i urmează nu se mai numește Săptămâna Fiului Risipitor, ci Săptămâna Lăsatului de carne. Deși în timpul acestei a noua săptămâni dinaintea Paștelui până la începutul Postului Mare se revine la regulile normale ale postului, dispensa săptămânii precedente e completată de ușurarea slujbelor: suprimarea unei catisme a Psaltirii la Utrenie, omiterea Mijloceasurilor și a Canonului Maicii Domnului la Pavecerniță.
(Informații preluate din Triodul explicat – Mistagogia timpului liturgic, autor ieromonah Makarios Simonopetritul, ediția a III-a, Editura Deisis, Sibiu, 2008)
