Trei elemente perceptuale ne-au marcat trăirea în scurtul pelerinaj pe care l-am făcut în această iarnă la Mănăstirea „Sfânta Ana” – Rohia, din județul Maramureș: prăpastia în jurul căreia se strânge așezământul, lipsa zidurilor înconjurătoare și o anume verticală pe care îți așezi sufletul, de cum îi treci pragul. Toate trei definesc duhul inconfundabil al Rohiei, despre care ne-a vorbit părintele arhimandrit Macarie Motogna, starețul mănăstirii. Despre acest duh dorim a scrie mai mult, căci Rohia, înainte de toate, este duh ziditor.
Deși se află ridicată pe coama unui deal, în mijlocul unei păduri de fag și de stejar, luminată de căutarea spre cer a unor brazi seculari, am perceput Mănăstirea „Sfânta Ana” – Rohia, din Episcopia Maramureșului și Sătmarului, raportată mai degrabă la prăpastia în jurul căreia se strânge sfântul așezământ. Pentru noi, pelerini porniți la drum dintre zidurile de beton ale orașului, Rohia începe jos, în prăpastie. De acolo pornește urcușul sufletului râvnitor de curățire. Înălțare obligatorie, tulburătoare, inițiatică, înscrisă în sens vertical spre limanul cunoașterii, care la Rohia se adună spre a se dărui nesofisticat, firesc, tuturor. Căci mănăstirea nu are ziduri. Este ca o inimă scoasă din trup, care își dăruie pulsația pelerinilor care vin spre ea de peste tot, pe cărări cunoscute sau tainice, după vrere sau după cât de adâncă le este credința.
Copila Anuța și porunca din vis
„Sfânta Ana” este cea dintâi mănăstire ortodoxă românească întemeiată în Transilvania, după alipirea acestei provincii la trupul țării-mamă și după distrugerea celor 150 de așezăminte de către tunurile lui Bucow, din ordinul împărătesei Maria Tereza.
„Întemeierea ei nu este rodul vreunei ambiții domnești sau boierești – cum arată Înalt Preasfințitul Justinian, Arhiepiscopul Maramureșului și Sătmarului, în monografia mănăstirii -, nici semn al ispășirii vreunui păcat voievodal, precum nici prinos pentru vreo biruință personală, ci rodul sfânt al pietății populare.” Ea a izvorât firesc din „tradiția veche, aici, în inima poporului, de la Ștefan cel Mare și de la Petru Rareș, stăpânitorii Ciceiului, sub a căror stăpânire a stat acest sat”. Adică Rohia.
Prin mâna preotului ortodox Nicolae Gherman (1877-1959), parohul de la poalele Dealului Viei-Rohia, s-a zidit această mănăstire în memoria fiicei sale, Anuța, plecată la Domnul în 1922, la numai 10 ani. Binevestitoare a voii lui Dumnezeu, copila s-a arătat repetat în visul tatălui, cerându-i să ridice casă Maicii Domnului la Rohia. Tăinuit o vreme în inima părintelui, visul părea doar o nălucire. Dar într-o zi, Floarea lui Ilie, o credincioasă din sat, îi spune părintelui: „De ce nu asculți glasul lui Dumnezeu care-ți poruncește prin copila Anuța să faci casă Maicii Domnului în Dealul Viei?”, adică mănăstire.
Așa a început ridicarea mănăstirii la „stejarul lui Pintea”, căci părintele a înțeles de unde vine porunca. Crucea ridicată însă acolo s-a tot mutat până a ajuns pe locul actualei biserici, înțelegându-se că aici trebuie ridicată.
Din 1923, când a început construirea mănăstirii, cu greutăți și sacrificii mari, și de la sfințirea primei bisericuțe, la 15 august 1926, de Adormirea Maicii Domnului, mănăstirea a cunoscut o dezvoltare constantă. Râvna și dăruirea unor stareți cu vocație au îmbogățit patrimoniul Rohiei, care astăzi cuprinde Casa de stejar, Casa stăreției, Casa cu paraclis, Casa poetului, Altarul de vară, Poarta maramureșeană, Casa albă, Poarta din sat, Colțul maramureșean, biblioteca.
Ceea ce s-a zidit din piatră și lemn a fost completat cu un alt fel de zidire: aici, la Rohia, pe parcursul întregii ei existențe, de 90 de ani, sute de mii de români și-au găsit materializate năzuințele unității de neam și de credință.
Nevoia de a călca cu grijă cărarea
O austeritate imperială se impune de cum treci pragul Rohiei, rânduindu-ți comportarea, așezându-te într-o anume ordine și disciplină, cu suflet cu tot, paradoxal, fără a-ți fi impusă de cineva.
Oricât ai dori, nu poți cuprinde, nu poți vedea totul, ci doar secvențe semnificative dintr-o trăire aproape ascetică, dintr-o înduhovnicire profundă, clădită pe credință, meditație, cultură și ascultare. Și toate acestea par a-și găsi întruparea în trei obiecte personale, care au aparținut marelui cărturar și monah Nicolae Steinhardt: un basc, o mască neagră pentru acoperirea ochilor și un culion. Căci toate trei definesc o trecere a omului prin lume spre cer, o înaripare pe care însă nu o putem atinge toți: bascul – starea de mirean, masca – fuga de falsa lumină a lumescului și culionul – slujirea jertfelnică, îngerească, pentru Dumnezeu și Maica Lui.
Oriunde ai păși în Rohia trebuie să ai grijă, căci pășești în taină. În bibliotecă, în muzeul mănăstirii, unde printre exponatele de excepție poți admira un brâu al lui Petru Rareș, icoane și cărți vechi, dar și un veșmânt arhieresc țesut în motive și culori tradiționale, în care respiră tot Maramureșul și luminează întreaga slujire martirică a Bisericii neamului.
Și tot aici, o sculptură în lemn îi înfățișează pe moroșeni la Marea Unire de la Alba Iulia, pe care au purtat-o în suflet veacuri la rând.
Să calci cu teamă și cu respect căci, sigur, un pas al tău se așază peste urma nevăzută a pașilor lui Ioan Alexandru, Nicolae Steinhardt sau ai tăcuților monahi care calcă rostind cu fiecare apăsare o rugăciune.
Smerenie, curăție și misionarism
„Ca slujire, Mănăstirea «Sfânta Ana» – Rohia este totul pentru mine. Aici am venit prima dată, aici am fost tuns în monahism, în 1994, aici am fost hirotonit și tot aici am făgăduit să slujesc Maicii Domnului până la sfârșitul vieții. Rohia a jucat un rol misionar, pastoral și duhovnicesc foarte important pentru toți credincioșii din nord-vestul țării. Până în 1990, a fost singura mănăstire ortodoxă din nordul Ardealului. Mănăstirea noastră a dat trei ierarhi: pe Înalt Preasfințitul Arhiepiscop Justinian, pe Preasfințitul Episcop Iustin Sigheteanul și pe vrednicul de pomenire Emilian Birdaș, care a fost la Alba Iulia. Aici a stat foarte mult timp și s-a format poetul Ioan Alexandru. Tot la noi a locuit ultimii nouă ani din viață scriitorul, eseistul și monahul Nicolae Steinhardt, unde i se păstrează chilia, unde îi este mormântul, unde au rămas manuscrisele și toată opera lui.
Mai avem o vastă bibliotecă de 40.000 de volume, care cuprinde cărți din toate domeniile, întemeiată de Înalt Preasfințitul Arhiepiscop Justinian Chira, aranjată și fișată inițial de părintele Nicolae Steinhardt.
La noi există și o icoană a Maicii Domnului făcătoare de minuni, pictată de un monah de la Sfântul Munte Athos, la comanda preotului ctitor, care a fost adusă aici în 1926. Un an mai târziu, chiar la hramul mănăstirii, a izbucnit un incendiu care a devastat tot ce era în jurul ei. Dar ea a rămas neatinsă. Aceasta este prima minune care s-a întâmplat cu icoana. Sunt însă și altele. Părintele arhimandrit Serafim Man, care a fost starețul mănăstirii timp de 11 ani, s-a îmbolnăvit prin anii â80 de cancer. Patru ani a zăcut la Cluj. La 20 mai 1984, medicii l-au externat fără să-i dea vreo șansă. A venit părintele acasă, s-a rugat și dânsul, s-au rugat și părinții mănăstirii, și credincioșii care au venit la noi. Și prin aceste rugăciuni la sfânta icoană părintele s-a făcut bine, a slujit mulți ani la rând – până când a fost chemat la Domnul de curând -, a scris vreo șapte cărți, a predicat, slavă lui Dumnezeu, chiar dacă era slăbit de vârstă. Nu a mai existat nici o urmă a bolii!
Prin 1959, obștea avea 25 de viețuitori. Odată cu Decretul 410 din acel an (când au fost dați afară călugării din mănăstire, rămânând numai Înalt Preasfințitul Justinian, care era stareț, cu încă doi ucenici), până în 1989, obștea nu a numărat mai mult de 7 viețuitori.
În 1987, a fost numit stareț al mănăstirii ieromonahul Iustin Hodea, actualul nostru Episcop-vicar, Preasfințitul Iustin Sighe-teanul. De atunci a început o revigorare a vieții monahale.
Între 1995 și 2000, obștea a numărat 25 de viețuitori. După aceea, foarte mulți dintre cei care s-au format aici au fost trimiși cu ascultare la diferite mănăstiri și schituri noi din eparhie. Așa se face că astăzi, aproape în toate cele 28 de mănăstiri și schituri din episcopia noastră sunt viețuitori care au plecat de la noi. În prezent, la Rohia suntem 15 monahi, toți cu pregătire duhovnicească aparte, pentru că suntem formați aici, în duhul Mănăstirii Rohia. Nu avem nici un călugăr care să fi viețuit într-o altă mănăstire. Toți sunt crescuți în pepiniera duhovnicească a Ro-hiei. Și încercăm să păstrăm același duh care a fost întotdeauna: unul al smereniei, al cură-ției, al ascultării și misionarismului. Pentru că Rohia, dintotdeauna, a fost o mănăstire misionară. Ea este deschisă în toate părțile. Nu are zid, ca de cetate. La noi vin credincioși nu numai pe un singur drum, ci pe mai multe. Dar și noi mergem la hramuri în parohii, întorcând această vizită duhovnicească”, a mărturisit părintele arhimandrit Macarie Motogna, starețul mănăstirii.
Ne-am retras de la Rohia tăcând. Semn că îngerul ne-a așezat pe suflet taină și rugăciune. Vom duce de-acum cu noi drumul, lumina și o parte din duhul Rohiei, cu care ne-am înveșmântat sufletul, ca pe o verticală spre mântuire, asemenea râpei din care ne-am ridicat cugetul spre crucea din altarul bisericii catacombă, în care am ascultat în genunchi o Sfântă Liturghie.
(Articol publicat în Ziarul Lumina, Ediția din 13 februarie 2013, apărut sub semnătura lui Dumitru Manolache)
