Studiile referitoare la Taina Spovedaniei au, în marea lor majoritate, în centrul atenției pe cel ce se mărturisește, conținutul mărturisirii lui, treptele spovedaniei, canonul sau epitimia etc. Mai puțin s-a accentuat dispoziția pe care trebuie să o aibă preotul. Spovedania este o naștere duhovnicească marcată de durerile provocate de părerea de rău pentru păcatele săvârșite. Aceste dureri ale unei noi nașteri le simte și le suportă deopotrivă și preotul.
Prezența preotului este o prezență activă, el se interiorizează penitentului, coboară în adâncurile de taină ale sufletului acestuia și odată cu el coboară Hristos: „Duhovnicul trebuie să pătrundă în viul celui ce se mărturisește, ca mărturisirea aceluia să țâșnească de acolo. Trebuie să taie cu cuvântul lui, cu dragostea lui, până la acel viu. Dar la viul cuiva nu se poate pătrunde decât prin viul propriu. Cel ce se mărturisește trebuie să simtă și el că mărturisirea lui atinge viul din duhovnic, făcându-l să vibreze frățește. În mărturisire trebuie să se întâlnească deci oameni adevărați, adică prin viul din ei. Numai prin aceasta devin una, se deschid unul altuia prin sensibilitate. Altfel rămân două coji care se ating fără să se simtă una pe alta”1.
Mai multe informații în Ziarul Lumina.
