Debutul efectiv al activității pastorale a Sfântului Grigorie Palama în Tesalonic a avut loc în toamna anului 1351. Situația politică și socială nu era deloc una propice acestei activități. Disputele neîntrerupte dintre partizanii Paleologilor și cei ai lui Ioan Cantacuzino slăbeau siguranța internă a Imperiului, iar Tesalonicul era expus la maximum acestor incoerențe politice.
La consecințele revoltei zeloților, care au ținut Tesalonicul în stare de asediu câțiva ani buni, se adăugau acum instabilitatea și lipsa de orientare politică și socială provocate de luptele pentru putere. Comploturile, fie că erau calculate de personaje interesate din afara Imperiului (cum a fost cazul lui Ștefan Dușan), fie că proveneau din aranjamente politice interne, nu făceau în cele din urmă decât să lovească tot în clasele defavorizate. Părintele Jean Meyendorff descrie plastic debutul activității pastorale a Sfântului Grigorie Palama în acest context social: „Revenit pe scaunul episcopal, Grigorie s-a consacrat predicării Evangheliei și administrării diocezei sale. Acest monah auster, polemist neobosit, a fost de asemenea și un păstor zelos; interesându-se de nevoile spirituale și materiale ale Bisericii sale, a căutat să restabilească pacea și dreptatea, după neorânduiala din anii cât a durat războiul civil și revolta zeloților. Situația era departe de a fi strălucită. Arhiepiscopul care condamnase în 1347 excesele zelotilor își îndreaptă acum predicile contra celor bogați, ieșiți victorioși din războiul civil”.
Diferență izbitoare între aristocrați și celelalte clase
Deși a rămas fidel consacrat împăratului Ioan Cantacuzino, Sfântul Grigorie Palama nu se sfiește să abordeze probleme care cu certitudine nu erau comode partidei cantacuziniste, care avea o orientare pro-aristocratică, susținătoare a supremației politice a deținătorilor de mari averi. Revolta zeloților plecase tocmai de la această izbitoare diferență între opulența aristocrației și starea de sărăcie generală a celorlalte clase sociale. Dacă la sfârșitul războiului civil și la înăbușirea răscoalei zeloților Sfântul Grigorie Palama nu s-a sfiit să vorbească pe față de abuzurile la care s-au dedat aceștia din urmă, în același fel nu s-a sfiit să vorbească nici contra abuzurilor celor bogați. Într-un cuvânt adresat tesalonicenilor, în fața unei adunări care probabil era compusă și din reprezentanți ai nobilimii și din înalți demnitari, Sfântul Grigorie spune: „Singurul nostru renume vine din aceea că ne facem rău unii altora și că îi insultăm pe săraci. Și chiar dacă aparent păstrăm între noi un fel de așa-zisă pace, noi, cei puternici, sporim răutatea și violența față de săraci, încărcându-i cu impozite grele pe cei ce lucrează cu propriile mâini. Care soldat mai este mulțumit cu solda lui? Care magistrat nu se dedă la tot felul de nedreptăți? Unde mai e dreptatea, unde mai e buna socoteală? Iată de ce săracii strigă contra voastră, cei sus-puși! Și toți cei care-i înconjurați, militari și cei care vă servesc, toți vă faceți părtași acestor nedreptăți! Săracii nu vă mai suportă! Săracii nu mai pot suporta duhul lipsit de milă și inuman al preceptorilor, violențele și nedreptățile pe care le răspândiți în tot locul, doar pentru că sunteți mai puternici decât cei ce lucrează pământul cu palmele lor. Deja șuvoiul nedreptății a ajuns până la urechile călugărilor din Sfântul Munte!”
Deasupra oricărei dispute politico-partizane
Faptul că Sfântul Grigorie a avut curajul să facă astfel de afirmații în fața marilor demnitari și a nobilimii demonstrează că predicatorul nostru era cu mult deasupra oricărei dispute politico-partizane care deșira orice conștiință a datoriei sociale. Sfântul Grigorie nu s-a identificat niciodată cu cauza celor puternici. Este adevărat că a avut preferințe politice clare, însă acest lucru nu l-a împiedicat să rămână vertical în poziționarea sa, atât cea teologică, cât și politică. I-a criticat dur pe zeloți, dar a criticat în aceeași măsură și cauzele care au dus la această revoltă de proporții. Ioan Cantacuzino însuși avea să afirme următoarele: „Până la capăt, scrie Cantacuzino, în ciuda numeroaselor întâmplări nefericite pe care le-a suportat pentru dreptate și adevăr, nu a arătat nici o diminuare a faptelor sau a cuvântului”. Este evident că opoziția față de absolutizarea lumii politice i-a atras Sfântului Grigorie nenumărate încercări. Toată activitatea sa, chiar și acțiunile în care s-a manifestat vădit ca pro-cantacuzinist, lăsau să se întrevadă că nu făcea din această opțiune o valoare absolută. Verticalitatea imprimată probabil de anii de asceză și isihie făcea ca în orice acțiune întreprinsă să fie prezentă mereu conștiința primatului doctrinei creștine față de orice considerație politică. Părintele Meyendorff spune: „Cum am văzut, a rămas fidel împărătesei Ana și demnitarilor anticantacuziniști, chiar dacă opțiunile sale politice erau diametral opuse; anchetele provocate de dușmanii săi nu au putut niciodată să demonstreze că a avut relații clandestine cu rebeliunea. De partea sa, guvernul Anei, deși îl socotea un adversar politic, nu a fost niciodată antipalamit din punct de vedere doctrinal”.
Încercări de împăcare
Toate aceste aspecte aveau să fie și mai evidente în perioada păstoriei. La începutul anului 1354, Ioan al V-lea Paleologul, refugiat în urma uuni complot nereușit contra împăratului Ioan Cantacuzino, apelează în ultimă instanță exact la cel pe care cu câțiva ani mai înainte îl alungase din Tesalonic: arhiepiscopul Grigorie. Probabil la sfatul mamei sale, Ana – la rândul ei, fostă persecutoare pe plan politic a Sfântului Grigorie – s-a adresat lui Palama pentru a-i cere să intervină în încercarea sa de a se împăca cu dușmanul său. Tot părintele Meyendorff face o analiză a acestei situații: „Personalitatea lui Palama era cea mai indicată pentru această sarcină: vechi partizan al lui Cantacuzino, dar susținător al revendicărilor claselor sărace care cereau revenirea lui Ioan al V-lea, era, de asemenea, conducătorul spiritual incontestabil al celor doi patriarhi care își disputau tronul de la Constantinopol: Calist și Filotei. Toată activitatea sa politică, precum și tema favorită a predicilor sale erau orientate către restabilirea păcii interioare în sânul Imperiului”.
Iată așadar cum, fără nici un fel de pretenție politică, Sfântul Grigorie devine un veritabil apologet al păcii și al dreptății sociale. Toate aceste exemple pot fi oare grăitoare pentru politicienii zilelor noastre? Un apel mai repetat la sfatul ierarhilor poate nu ar fi chiar așa de dăunător bunului mers al contextului politic și social actual. (Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 5 februarie 2011, semnat de Pr. Roger Coresciuc)
