Disputa isihastă a secolului al XIV-lea

Disputa isihastă a secolului al XIV-lea reprezintă nu numai un conflict momentan, limitat la perioada sa istorică. Ecourile diferenței dintre discursul teologic doctrinar și cel impregnat de viața dusă în ritmul îndumnezeirii sunt prezente în toate epocile.

Sinodul din iunie 1341, care marca victoria într-o primă fază a Sfântului Grigorie Palama în fața insistentului Varlaam, avea să fie urmat de multe alte dispute, dezvoltate pe mai multe planuri. Unul dintre acestea este cel marcat de degradarea prieteniei dintre Sfântul Grigorie și Achindin. Se pare, deși nu e sigur, că Achindin nu s-a implicat prea mult în disputa isihastă în perioada sa incipientă. Unele surse ne spun că, în perioada sinodului din iunie 1341, Achindin se afla încă în chilia sa dintr-o mănăstire constantinopolitană. Teologul catolic Juan Nadal Canellas prezintă destul de părtinitor atmosfera primelor contacte dintre Achindin și Sfântul Grigorie, imediat după acest sinod: „Palama exulta de bucurie datorită victoriei sale contra lui Varlaam. Se lăsa dus de val și își imagina cu mult mai mult decât ceea ce fusese de fapt sinodul; în acest context, Achindin, deși părtaș la bucuria lui, a încercat să îl mai tempereze. Se bucurau împreună, însă venise momentul ca Palama să își țină promisiunea făcută în fața lui Achindin: unele dintre expresiile sale teologice erau inacceptabile, eretice chiar, și trebuia să dispară din scrierile palamite”. Canellas prezintă teatral acest prim contact postconciliar al celor doi: „Reacția lui Palama a fost cu totul alta decât cea pe care Achindin, conștient de contribuția sa la aplanarea conflictului, o aștepta. Palama se întoarse numaidecât împotriva lui Achindin. Nimic din prietenia lor nu mai conta”. Achindin însuși, într-o scrisoare adresată patriarhului Caleca, declara: „Palama, dimpotrivă, entuziasmat peste măsură de victoria obținută, nu era capabil să se rețină. El, care mai înainte îmi promisese că va șterge inovațiile care m-au tulburat atât de rău, voia acum să le mențină pe deplin. Am sărit însă asupra lui și nu ne-am lăsat convinși de ceea ce el predica și dogmatiza, diferit față de restul lumii”.

De la prietenie la conflict: totul avea o miză importantă: Adevărul

Conflictul dintre cei doi se va acutiza și patriarhul Caleca va fi nevoit să convoace un alt sinod în iulie 1341. Într-o scrisoare făcută publică la câțiva ani după sinoadele din 1341, Achindin își manifestă convingerea că „erezia palamită” era susținută doar de un grup de fanatici, dispuși să sacrifice orice principiu moral: „Doream atunci, Preafericite, să oprim inovațiile pe care Palama le considera articole de credință, de inspirație dumnezeiască. Acesta a fost și rolul sinodului pe care l-ai reunit. Însă palamiții mă atacau din toate părțile cu tot felul de mașinațiuni, într-atât încât, dacă planul lor avea să dea greș, ar fi fost gata să mă omoare, folosindu-se de cei mai josnici asasini. Însă, când m-ai chemat, deși eram conștient de pericol, nu am ezitat, nici nu m-am eschivat, nici nu am cerut ca unul sau altul să fie prezenți la sinod, nici nu am reunit o mulțime gata să mă susțină – precum palamiții – și nu am pus la punct nici cel mai mic plan, ci m-am prezentat de îndată, așa cum m-a găsit ceasul acela, întemeiat doar pe adevăr, pe mărturisirea de credință comună tuturor și pe evlavia ta cea lipsită de greșeală”. Probabil că Achindin nu exagerează când vorbește de faptul că acest al doilea sinod a fost unul extrem de agitat. Însuși Sfântul Grigorie o recunoaște: „Un al doilea sinod a fost reunit din cauza lui, având ca temă aceleași probleme. Au fost luate aceleași decizii ca la primul sinod, iar Achindin a fost condamnat public după ce a fost respins chiar de patriarh și de ceilalți sinodali. Poporul însuși, văzându-l, se repezi asupra lui, încât a fost nevoie ca unii dintre ai noștri să intervină pentru a-l scăpa, ceea ce nu a fost ușor”. Cred însă că acea confuzie introdusă de Achindin în scrierile sale poate fi ușor clarificată: Sfântul Grigorie Palama avea deja, de la începutul disputei isihaste, o receptare pozitivă în rândul multor categorii sociale. Mașinațiunile politice întreprinse de varlaamiți și achindiniști nu aveau forța de a se impune în fața tradiției care se legitima drept sursă a teologiei palamite. Disprețul lui Achindin în fața acestei receptări este prezent într-o altă scrisoare a sa: „Palama, cu Tomosul sinodal în mână, a răsculat toată cetatea. Mulțimea îl vedea umblând încoace și-ncolo cu această Scrisoare, afirmând cu siguranță că fusese redactată tocmai pentru a-i oferi încredințarea că deține adevărul. Și ce era acest adevăr al lui Palama? O mulțime de dumnezeiri fără asemănare și inegale, necreate și totuși produse de Cel ce e mai presus de toate; vorbește de trepte superioare și inferioare în ființa unicei Dumnezeirii celei în Trei ipostasuri. Văzând aceasta, toată lumea nu accepta astfel de afirmații – erau și unii care își dădeau seama de inovație și de absurditatea acestor opinii dogmatice, și le socoteau inacceptabile. Însă mulți se lăsau duși de val și le acceptau astfel fără să analizeze prea mult”.

Tradiția se dezvoltă prin sfințenie

Dincolo de faptul evident că Achindin nu a putut asimila mersul dinamic al Tradiției, nereceptarea sa de către Biserică demonstrează lipsa de argumente ale celor care susțin că disputa isihastă a fost doar un război al ideilor. Sfântul Grigorie Palama era conștient că acuratețea dogmatică este singura cale către viața îndumnezeită: „Dar nu numai pretutindeni, ci și peste toate este Duhul; nu numai în tot veacul și în tot timpul, dar și înainte de veacuri și timpuri; și, potrivit făgăduinței, Duhul Sfânt nu va fi numai cu noi până la sfârșitul veacului, ci cu mult mai mult, în veacul ce va să vie va rămâne împreună cu sfinții ale căror trupuri dăruite cu nemurire le va umple cu slava veșnică, lucru pe care Domnul l-a spus lămurit ucenicilor: „Voi ruga pe Tatăl și alt Mângâietor vă va da ca să rămână cu voi în veci” (Ioan 14, 16). „Căci, zice și Apostolul, se seamănă – adică se îngroapă și se ascunde pe pământ – trupul însuflețit”, adică natural, zidit din trup și din suflet, având putința să stea pe loc și să se miște; „înviază trup duhovnicesc, adică învie cu o natură superioară ca și cum ar fi alcătuit și călăuzit prin Duhul și îmbrăcat prin puterea Duhului cu nemurire, slavă și nestricăciune. Căci zice: „Făcutu-s-a Adam, cel dintâi, cu suflet viu; iar Adam cel de pe urmă cu Duh dătător de viață. Omul cel dintâi, luat din pământ, e pământesc; omul cel de-al doilea, luat din cer, e ceresc. Cum este cel pământesc, așa sunt și cele pământești, și cum este cel ceresc, așa sunt și cele cerești” (I Cor. 15, 45-46). Cine sunt oare aceștia? Sunt cei tari și neclătinați în credință, prisosind în tot chipul în lucrul Domnului și care poartă icoana celui ceresc prin ascultarea cea către El. Căci: „Cine nu crede în Fiul – zice prin același Evanghelist Ioan, precursorul Domnului, nu va vedea viață, ci mânia Domnului va rămâne asupra lui” (Ioan 3, 36). Dar mânia Domnului cine o va răbda? E înfricoșător, fraților, să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu. Dacă ne temem de mâinile vrăjmașilor, cu toate că Domnul a zis: „Nu vă temeți de cei ce pot ucide trupul”, cine, înțelept fiind, nu se va teme de mâinile lui Dumnezeu ridicate în mânie asupra celor ce nu ascultă? Căci mânia lui Dumnezeu se va descoperi asupra a tot sufletul acelora care umblă cu indiferență în desfrânări și nedreptăți și care împiedică adevărul prin nedreptate”. (Articol publicat în Ziarul Lumina din 10 septembrie 2011, semnat de pr. Roger Coresciuc)

Comentarii Facebook


Știri recente