Dacă anul acesta ne îndreptăm gândurile către cei bolnavi și cei care se îngrijesc de ei, nu trebuie să pierdem esențialul conferit de Sfânta Scriptură prin relatările vindecărilor făcute de Mântuitorul Iisus Hristos în decursul vieții pământești.

Domnul Iisus Hristos este numit în special în textele liturgice „Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre”, iar icoana prezentată la începutul anului acestuia „ Iisus Hristos – Păstorul cel Bun, Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre”, subliniază, precum afirma la acel moment Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, faptul că „Domnul Iisus Hristos este principalul nostru model pentru îngrijirea bolnavilor”.

Imediat după ispitirea în pustie și după celebra predică de pe munte, evangheliștii relatează că Hristos vindeca „orice boală şi orice neputință care erau în popor” (Matei 4:23).

Răsfoind paginile Sfintei Scripturi, descoperim boli și infirmități concrete, unele întâlnite până în zilele noastre, pe care Hristos le-a tămăduit prin simplul său cuvânt, prin atingere sau alte gesturi specifice.

Printre primele boli pe care le-a vindecat Iisus se numără lepra, care era foarte comună în acea perioadă și regiune. Alte boli și infirmități fiind: paralizie, atrofie, hemoragie, febră, orbire, muție, surzenie, gârbovie, hidropizie, precum și altele.

„Iisus nu consideră boala omului o fatalitate sau o stare firească, deși unii s-au obișnuit cu ea, ci El este sensibil la starea de suferință sau de neîmplinire și nefericire a omului”, explica Preafericitul Părinte Patriarh Daniel într-un cuvânt de învățătură despre Evanghelia Vindecării orbului din Ierihon (03.12.2023).

Din Noul Testament: 10 infirmități și boli vindecate de Mântuitorul Hristos

1. Lepră

Interacțiunea dintre Mântuitorul Hristos și primul lepros prezentată în Evanghelia după Matei (8:1-4) prezintă anumite elemente particulare. Sfinții Părinți vorbesc de atitudinea Fiului lui Dumnezeu ca răspuns la rugămințile leprosului. Afirmația suferindului „Doamne, dacă voiești, poți să mă curăţeşti” și răspunsul Mântuitorului „Vreau, curățește-te!” au fost interpretate de Sfântul Ioan Gură de Aur drept mijloc prin care Hristos își afirmă dumnezeirea.

Evanghelia Sfântului Luca relatează o altă istorisire a vindecării de lepră. Este vorba despre vindecarea celor zece leproși, care sunt trimiși de Mântuitorul la preoți, singurii în măsură să îi reintegreze în societate. De această dată, vindecarea se face pe drum, ulterior interacțiunii cu Iisus. Observăm astfel că vindecările efectuate de Mântuitorul nu au numai rolul de alinare fizică, ci sunt exerciții cu rol pedagogic, care au ca scop și vindecarea sufletului.

2. Paralizie

Medicina modernă atestă faptul că există mai multe cauze pentru paralizie, precum traumatisme, boli neurologice sau leziuni. Această stare de sănătate, caracterizată prin pierderea sau limitarea semnificativă a funcțiilor locomotorii, nu este descrisă suficient în Sfânta Scriptură. Evangheliile sinoptice îl prezintă pe Mântuitorul vindecând mai multe persoane paralitice, printre care sluga sutașului (Matei 8: 5-13; Luca 7: 1-10) și bărbatul adus la Mântuitorul de prietenii săi (Matei 9:1-8; Marcu 2:1-12; Luca 5:17-26).

În cazul paraliticilor, Mântuitorul îi vindecă și de dependența față de alții. Prin astfel de minuni, Hristos îi invită pe toți cei care suferă, indiferent de natura suferințelor lor, să găsească  în El alinare și vindecare prin credință.

3. Atrofie

Trei dintre Evanghelii prezintă momentul vindecării bărbatului cu mână uscată, în zi de Sabat (Matei 12:9-14; Marcu 3:1-6; Luca 6:6-11). Chiar dacă Sfânta Scriptură nu prezintă cu exactitate infirmitatea, cel mai probabil persoana respectivă suferea de atrofie la unul dintre membrele superioare. Momentul la care a fost făcută minunea, explică Sfântul Ioan Gură de Aur, subliniază atitudinea Mântuitorului Hristos față de cei suferinzi în contradicție cu atitudinea celor ce cârteau la faptul că l-a vindecat pe bolnav în zi de sabat. „Arată bunătatea Sa, îngăduie totul, punând în lumină neomenia lor”[1], explică, de asemenea, Sfântul Ioan Gură de Aur.

Descoperim prin aceasta o profundă lecție spirituală care pune în lumină iubirea și purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru oameni. Spre deosebire de alte situații, Sfinții Evangheliști Matei, Marcu și Luca ne relatează că minunea a avut efect instant: „Atunci i-a zis omului: Întinde mâna ta. El a întins-o şi s-a făcut sănătoasă ca şi cealaltă” (Matei 12:13).

4. Hemoragie

Printre minunile Mântuitorului se numără și vindecarea unei femei care suferea de hemoragie de 12 ani. Pentru a înțelege în totalitate efectele minunii, trebuie să înțelegem, în primul rând, contextul social a vremurilor biblice. Scurgerea de sânge, așa cum este prezentată în Evangheliile Sfinților Matei (9:20-22), Marcu (5:25-34) și Luca (8:42-48), nu era o simplă afecțiune, ci era asociată cu o stare de impuritate și, ca urmare, rezulta în restricții și izolare socială.

În conformitate cu Legea mozaică, astfel de reguli aveau o importanță semnificativă în comunitatea vremii, iar prin urmare, Hristos nu numai îi alină suferința fizică acestei femei, ci și suferința excluderii sociale și a marginalizării. Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază atitudinea smerită a femeii, care „n-a îndrăznit să-L cheme în casă, deși era bogată; dar nici nu s-a apropiat de El în văzul tuturor; ci, pe ascuns, s-a atins cu credință de hainele Lui”[2].

5. Febră

Minunea vindecării soacrei Sfântului Apostol Petru de friguri este consemnată atât în Evanghelia Sfântului Matei (8: 14 – 15), cât și în Evangheliile Sfinților Marcu (1:32-34) și Luca (4: 40-41). De remarcat este faptul că minunea nu se produce de la distanță, ci prin atingere. Prin aceasta, explică Sfântul Ioan Gură de Aur, se arată că „prin credința unora Hristos dăruiește altora vindecare – că și aici alții l-au rugat pe Domnul”[3]. În medicina modernă, febra este considerată un simptom și nu o afecțiune în sine, dar în timpurile biblice putea fi cauzatoare de moarte.

6. Orbire

Sfinții Evangheliști prezintă mai multe momente în care Mântuitorul Iisus Hristos îi vindecă pe cei care suferă de orbire. Orbirea era înțeleasă ca o stare simbolică a întunericului și a insuficienței spirituale. Astfel, vindecările orbilor nu sunt doar relatări despre vindecarea fizică, ci și semne ale luminării spirituale. Sfântul Evanghelist Ioan (Ioan 9:1-12), prezintă vindecarea unui orb din naștere, adică a unei persoane care a trăit în întuneric toată viața și care, prin Mântuitorul Hristos, nu numai că află lumina zile ci și lumina vieții.

7. Muțenie

Printre infirmitățile vindecate de Mântuitorul Hristos se numără și vindecarea unui mut (Matei 9:32). Evanghelia Sfântului Matei ne relatează faptul bărbatul era posedat de un demon. Sfântul Ioan Gură de Aur remarcă faptul că „boala omului acestuia nu era datorită firii, ci răutății diavolului. Bolnavul nu putea să-L roage pe Domnul, că era mut, și nici pe alții, că demonul îi legase limba și odată cu limba îi legase și sufletul”[4]. Din acest motiv, Mântuitorul Hristos nu îi cere să îi vadă credința, ci îl vindecă direct, în așa fel încât mulțimile aveau să afirme că: „Niciodată nu s-a arătat așa în Israel”.

Minunea vindecării mutului relatează încă o dată autoritatea Fiului lui Dumnezeu în fața răului și a suferinței umane, demonstrând că El este calea spre vindecare și eliberare de patimi.

8. Surzenie

Momentul vindecării unui surd din ținuturile Decapolei demonstrează smerenia cu care Mântuitorul îi vindecă pe cei aflați în suferință. Textul evanghelic prezintă momentul în care Fiul lui Dumnezeu îl ia la o parte pe bărbatul care suferea de surzenie și gângăvie (bâlbâială) și îl vindecă. Sfânta Scriptură ne relatează faptul că Mântuitorul „și-a pus degetele în urechile lui, şi scuipând, S-a atins de limba lui” (Marcu 7: 33), pentru ca să arate că „toate părțile sfântului Său trup erau dumnezeiești și sfinte”[5] .

9. Gârbovire

Vindecarea femeii gârbove de 80 de ani descoperă compasiunea Mântuitorului (Luca 13:10-17) și modul în care remarcă suferințele și neputințele oamenilor. În chip duhovnicesc, Sfinții Părinți au înțeles gârbovirea trupească a femeii ca imagine a gârbovirii sufletești a umanității, aplecată și închinată mereu spre pământ, la cele trecătoare. În acest sens, vindecarea femeii poate fi înțeleasă ca îndreptarea spirituală a firii umane. Prin urmare, vindecarea femeii gârbove este nu doar o relatare istorică, ci și o mărturie a prezenței și puterii lui Dumnezeu în viața noastră.

10. Hidropizie

Sfântul Evanghelist Luca prezintă momentul în care Mântuitorul vindecă un bolnav de hidropizie, în ziua de Sabat (Luca 14: 1-4). Hidropizia este o afecțiune care presupune acumularea anormală de lichid în organism și inflamarea acestuia.

Iisus, conștient de suferința pe care o presupune această boală, îi întreabă pe cei prezenți „Cuvine-se a vindeca sâmbăta ori nu?”. În pofida tăcerii lor, îl vindecă pe bolnav atingându-l, prin aceasta mustrându-i pentru că nu au arătat milă față suferința bărbatului. Prin această minune, Mântuitorul ne arată că iubirea smerită și milostivă a lui Dumnezeu se manifestă concret în viața noastră.

---

[1] Sfântul Ioan Gură de Aur, Părinți și scriitori bisericești, vol. 23, EIBMBOR, 1994, p.483.

[2] Sfântul Ioan Gură de Aur, Părinți și scriitori bisericești, vol. 23, EIBMBOR, 1994, p.382.

[3] Sfântul Ioan Gură de Aur, Părinți și scriitori bisericești, vol. 23, EIBMBOR, 1994, p.344.

[4] Sfântul Ioan Gură de Aur, Părinți și scriitori bisericești, vol. 23, EIBMBOR, 1994, p.392.

[5] Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, „Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Marcu”, Colecția Tâlcuiri la Sfânta Scriptură, Editura Sophia, București, p.108.