Despre un alt chip al copilăriei

Crăciunul este sărbătoarea în care cinstim Nașterea Pruncului Iisus în ieslea din Betleem. Mesia Cel prezis de proroci se naște recapitulând întreaga condiție umană, de la leagăn până la mormânt. Dintotdeauna, copiii sunt cei asupra cărora s-a îndreptat întreaga grijă a noastră. Unul dintre cei care se ocupă de sănătatea copiilor noștri este și prof. dr. Dan Mircea Enescu, directorul Spitalului de copii „Grigore Alexandrescu” din Capitală. „În clipa în care vezi cum un copilaș își întinde mâna spre tine și începe să râdă, îți dai seama pentru ce ești aici”, ne-a mărturisit acesta în cadrul interviului acordat ziarului nostru.

Un medic de copii are o responsabilitate și o implicare mult mai mari. Cum îi abordați pe copii? Care este diferența între raportarea medicului la copii și la adulți?

Pentru noi este o binecuvântare faptul că Dumnezeu ne-a dăruit posibilitatea de a ne îngriji de sănătatea, de viața, de sufletul copiilor. Spitalul acesta este un lăcaș și pentru vindecarea trupească, și pentru vindecarea sufletească. Nu se poate face una separat de cealaltă. Este și un schimb permanent între speranța lor, încrederea lor, energia lor și iubirea noastră, cu expertiza noastră, cu ceea ce putem să le facem ca să se întoarcă cât mai repede la jucăriile lor, lucrul cel mai important pentru ei. Am avut momente chiar delicate, i-am promis unui copil că săptămâna următoare o să joace fotbal, avea un traumatism la picior și eram sigur că o să se vindece. Însă s-a întâmplat o complicație și nu s-a putut. Săptămâna următoare, când m-am dus la vizită, erau în salon numai copii mari, adică peste 6 ani. Când am intrat, le-a spus celorlalți: „Băi băieți, ăsta este un mincinos, nu-l băgați în seamă!”. M-am simțit ultimul om. Nu am mai intrat acolo, i-am luat pe fiecare în parte. Mi-a rămas în cap că mai mult decât cu oricine trebuie să ai grijă când vorbești cu copiii și să-ți iei toate măsurile. Un adult te înțelege, dar un copil deloc. Își face niște planuri și în clipa în care i le strici îți pierzi credibilitatea. Acesta este lucrul cel mai groaznic. Când un copil nu mai are încredere în tine, ți-ai pierdut toată forța. Acesta este lucrul pe care încercăm aici să-l facem în permanență, să le câștigăm încrederea.

Cât de importantă este relația copil-părinte în spital și, după externare, acasă?

Părinții trebuie să înțeleagă ce i se întâmplă copilului. Trebuie să știe că sunt parte din tratament, iar ceea ce facem noi nu înseamnă decât o bucățică pentru copil. Noi repunem segmentele, repunem bucățile acolo unde ar trebui, dar întăritul și rămasul acolo și buna funcționare nu o fac decât părinții, pentru că ei sunt cei care tratează copilul după ce pleacă de la noi. Au o mare responsabilitate, ei trebuie să înțeleagă lucrul acesta chiar din perioada internării. În afara faptului că îi iubesc cel mai mult, ei trebuie să-și manifeste dorința ca noi să le dăm știința cu care ei pot să vindece copilul.

Și cred că în primul rând prin dragoste și purtare de grijă…

Da. Spre exemplu, noi îi învățăm să facă cu ei exercițiile de kinetoterapie, pentru că nu pot merge de fiecare dată la un specialist. Nu mai vorbesc de pansamentele pentru arsuri. Există un sistem destul de complicat pe care noi îl explicăm în trepte, în perioada internării, după care îi chemăm din săptămână în săptămână să vedem cum merge, pentru că este ceva totuși destul de greu. Părinții trebuie să aibă dedicație, dar și știința respectivă. Eu mereu le spun că practic este vorba de un sport de performanță, în care trebuie să se concentreze pe copiii lor, atribuind multe ore pe zi pentru tratament.

Deci părintele este și antrenor, și medic, și terapeut, și fizioterapeut, și asistent…

Foarte bine ați observat. Când copilul se externează de aici nu este, ca la alte specialități, o clipă de fericire, ne îmbrățișăm și pleacă acasă, ci este un moment grav, pentru că el nu mai are suportul a 100 de persoane, este adevărat, merge în casa lui, dar totul se restrânge practic la familia lui și poate chiar doar la mama lui. Aceasta, dacă are șansa, este cu el acasă și îl iubește atât de mult încât să-i suplinească toate acele manevre care se fac în spital.

Noi trăim aici într-o mare armonie cu copiii și cu familiile lor. De când un copil intră în acest spital devenim parte din familia lui. Iar după ce ies, vin din timp în timp să se sfătuiască cu noi, fie părinții, fie chiar ei din clipa în care devin adolescenți. Ne cer sfatul dacă sănătatea le permite să urmeze cariera pe care și-o doresc și tu trebuie să le spui să încerce altceva pentru că lucrul acesta nu se poate face. Legătura trebuie să fie directă, adevărată, sinceră și plină de dragoste. Gândesc că sunt un profitor, profit de energia copiilor cu care intru în legătură, pentru că te țin tânăr și îți dau acea încredere în tine și determinarea de a face ceva.

Uneori, adultul se uită cu o anumită îndoială, dar pentru copil ești omul care trebuie să îl facă să se întoarcă acasă. Poate ești obosit sau nu ai determinarea necesară, dar în clipa în care vezi cum un copilaș își întinde mâna spre tine și începe să râdă, îți dai seama pentru ce ești aici. Practic, nu mai are nici o importanță. Totul este ușor de atunci încolo. O meserie nu se poate face decât din suflet. De obicei eu nici nu sunt îmbrăcat în halat, ci stau îmbrăcat normal pentru ca ei să mă vadă ca un om normal, ca oricare dintre cei din jurul lui.

Chiar am și spus că în clipa când copiii n-o să mai întindă mâna și n-o să mai râdă înseamnă că nu mai trebuie să fac asta. Esența lucrului pe care îl facem este dragostea. Numai din dragoste poți să faci asta. Să știți că simt copiii și părinții că facem din tot sufletul. Chiar este o meserie care nu poate fi făcută decât din tot sufletul.

De asemenea doctori are nevoie sistemul românesc de sănătate! Ce stă în spatele acestei neîncetate dăruiri?

Pentru mine cel mai important lucru în existența mea este legătura cu Dumnezeu, pentru că El m-a călăuzit, mi-a îndrumat pașii. În clipele mele grele, El m-a ajutat să merg mai departe. Și știți ce a făcut? A lucrat cu lucruri omenești. Și-a dat seama, bietul om este, poate, bine intenționat, dar el are nevoie de lucruri pământești. Și anume, mi-a trimis o diplomă în care cineva mă recunoștea. Să știți că diplomele acestea de pe pereții biroului meu au apărut nu ca să mă mândresc, ci în momentele grele, când murea câte un copil ori ieșeam din sala de operații fără nici o speranță. Și văzând diplomele spuneam că uite, nu sunt chiar așa, dacă oamenii aceștia au văzut ceva la mine și mi-au dat aceste diplome înseamnă că am o valoare, că însemn ceva, pentru că mă simțeam ultimul om, un om care nu și-a îndeplinit misiunea, care n-a reușit să facă nimic. Este pentru mine ceva material care mă ridică și îmi dă posibilitatea să continui.

Relația mea cu Dumnezeu este ca un meci de tenis în care vreau ca toate mingile să fie în centrul terenului. O minge în afară deja este un lucru delicat. Credința îți dă și putere. Este un dialog în permanență, simți cum te poartă. Spre exemplu nu fac nimic special, dar cresc clădiri în spitalul acesta. După 128 de ani – de pe vremea lui Carol Davila -, spitalul acesta se face cu totul nou. N-am eu forța aceasta, eu sunt un biet om. În schimb, să crească clădire după clădire este numai hotărârea și voia lui Dumnezeu. Din motivul acesta și stau aici. Eu sunt chirurg plastician, aș putea foarte bine să mă duc la un spital sau clinică privată, pe bani mulți. Dar când îți dă Dumnezeu, nu-L poți sfida. Știți foarte bine că simți când te poartă, și simți când nu te poartă, simți când faci niște lucruri care nu sunt pe placul Lui, or, în clipa când Îl ai de partea ta, nu-L sfidezi, nu faci după mintea ta. Una este să fac cinci copii bine la un privat și să iau un morman de bani, și alta este să fac niște clădiri care o să mai dureze 150 de ani. Aceasta este o investiție, este ceva care durează în timp, pentru mii și zeci de mii de copii.

Între prima inspirare și ultima expirare este obligatoriu să te îmbunătățești și să-I dai înapoi lui Dumnezeu darul spunându-I: „Doamne, în viața mea, care pentru Tine înseamnă o clipită, am obținut atâta. Ți-o dau înapoi sub forma aceasta”.

Se spune că doctorul simte că nu mâna lui are bisturiul, ci Dumnezeu…

Eu nu intru în sala de operații fără să mă rog. Făcând lucrul acesta cu credință îți ies niște lucruri pe care nici nu le bănuiești. Au fost copii pe care toți îi dădeau morți, dar au trăit. Eu niciodată nu pot să consider că un copil este mort. Mă întreabă asistenta dacă să îi pună lumânarea și să-i oprească oxigenul. Niciodată nu am putut să-i spun asta. Știam că sunt foarte credincioase și am lăsat la experiența lor când va fi acel moment.

La început mureau 80-100 de copii pe an, apoi am ajuns la 0 și am reușit să ne păstrăm la acest nivel. Avem o echipă bună, dar și Clinica de chirurgie plastică și arsuri este după normele europene. Noi simțim că facem lucrarea Domnului. Însă permanent stau și mă gândesc, pot să mai scap un milion de copii, dar nu știu dacă mi-am spălat păcatele.

Cum sunt copiii în fața suferinței, în fața morții?

Un copil de 4-5 ani, care este în stare gravă, se maturizează la nivel de zile. În fiecare zi este un alt copil. Ajunge să te întrebe după câteva zile: „Trăiesc sau mor?” După ce scapă sunt mult mai maturi decât ceilalți. Sunt copii care au văzut moartea, să spun așa. L-au văzut și pe Domnul. Sunt sigur. De ce? Pentru că vezi că sunt transformați, au un comportament mult mai matur. Acum, cu rețelele acestea de socializare pe internet, îmi văd copiii cum cresc. Să vedeți cu câtă fericire și împlinire și îndreptățire vorbesc și se integrează în societate! Pentru noi asta este esențial. Devenim parte din familiile lor și trebuie să-i ajutăm în momentele grele. Toate etapele grele prin care trece un copil normal, acești copii le trec și mai greu.

Vorbeam de maturitate; toată vara, un copil la 5-6 ani a bătut-o la cap pe mama lui să îl aducă la spital și să-mi bată mie obrazul: „Uite, bă, Dane, ce mână mi-ai făcut! Nu pot să apuc nimic cu ea!”. Bineînțeles că l-am internat și l-am tratat. Acestea sunt relațiile. Ei știu, simt. Sunt unii copii pe care i-am tratat în urmă cu 20 de ani și te trezești uneori cu ei pe aici, trântesc ușa și spun: „Am venit!” Știu că sunt ca la ei acasă.

Deja vă percep ca pe un prieten…

Nu deja, ci dintotdeauna, chiar de la început. Eu le spun mereu că dacă Dumnezeu le-a dat la toți o viață, lor le-a dat două. Adică să poată să scape cu 80% arsuri pe corp, ceea ce este un lucru aproape imposibil, înseamnă că Dumnezeu are cu ei planuri serioase și trebuie să le împlinească ca atare. Nu puțini au fost cei care au venit apoi cu familia aici ca să mi-o prezinte: „Am îndeplinit ce mi-ați spus”. Adică sunt lucruri pe care, deși mici, ei le înțeleg, rămân în cap cu ele și, oricât timp ar trece, nu le uită.

În curtea spitalului se află o biserică închinată Sfintei Treimi. Ce înseamnă ea pentru dumneavoastră?

Am avut o revelație când s-a făcut sfințirea bisericii noastre. Eram după un congres, venisem supărat și m-am dus la mine în birou unde era beznă, aveam gânduri negre. Și a venit soția mea, Dumnezeu să o odihnească, care m-a atins și mi-a spus că părintele Tudor Peiu are nevoie de mine. Am avut niște trăiri teribile să nu mă duc. Dar știți cum este vrerea Domnului, m-am ridicat ca automat și am mers după ea până acolo. Era o vreme destul de mohorâtă. La un moment dat, părintele mă ia de mână, fără să îmi spună nimic, și într-un minut mă trezesc pe scena unde se oficiase slujba. Știți ce senzație a fost: dintr-odată m-am simțit într-o stare de bine, de fericire, de bucurie pe care nu o puteam exprima. Țin minte că am spus celor prezenți: „Dacă aveți vreun dubiu să știți că Raiul există, în clipa aceasta îl simt în jurul meu”. Aceasta a fost reprezentarea Raiului pentru mine, iar iadul este precum biroul unde stătusem eu până atunci în beznă. Practic, am fost între iad și Rai. (Interviu semnat de Diac. George Aniculoaie și publicat în săptămânalul „Lumina de Duminică” din data de 8 decembrie 2013)

Comentarii Facebook


Știri recente