Avva Agathon a fost un călugăr itinerant. A fost un monah care a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a evita atașamentul față de un loc anume. S-a mutat de fiecare dată când a simțit pericolul de a se lega în vreun fel de cele trecătoare. Apoftegma 6 ni-l prezintă într-o astfel de situație. A construit o chilie împreună cu ucenicii săi, dar, după prima săptămână, când a văzut că nu sporesc duhovnicește, a cerut fraților să plece cu toții în alt loc. Cei care depuseseră efort pentru a ridica acea chilie s-au tulburat. Au adus două argumente împotriva inițiativei bătrânului: pe de o parte, ce rost are atâta muncă, dacă oricum nu se folosesc de roadele muncii, iar pe de altă parte, sminteala pe care o pot provoca oamenilor prin nestatornicia lor. Bătrânul nu răspunde la prima interogație (o consideră poate prea slabă), dar îl atenționează pe frate că pe lângă cei care se vor sminti vor fi și unii care vor zice: „Fericiți aceștia, căci pentru Dumnezeu s-au mutat și au disprețuit tot ce-i lumesc”. Apoi a conchis: „Cine vrea să vină, să vină, eu plec de îndată”. Atunci frații au înțeles și și-au cerut iertare de la bătrân, rugându-l să călătorească împreună cu dânsul.
Am putea numi apoftegma aceasta „despre detașare”, deoarece avva Agathon, așa cum este el portretizat în Pateric, este imaginea cuiva care nu s-a lipit de vreun loc sau de vreo posesiune. Toată încrederea lui a fost în ajutorul și susținerea lui Dumnezeu. Să trăiești astfel înseamnă să iei cât se poate de în serios cuvintele Mântuitorului „Nu vă îngrijiți pentru sufletul vostru ce veți mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veți îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana și trupul decât îmbrăcămintea? Priviți la păsările cerului că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitnițe și Tatăl vostru cel ceresc le hrănește. Oare nu sunteți voi cu mult mai presus decât ele?†¦ Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă. Nu vă îngrijiți de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei” (Matei 6, 25-26; 33-34).
Așa trăiau avva Agathon și pustnicii din pustia egipteană. Lăsau în seama lui Dumnezeu tot ce poate fi socotit grijă lumească. Începând chiar cu una dintre nevoile umane primare: nevoia de adăpost. De fapt, el face un pas mai departe față de ceilalți asceți ai deșertului. Cu toții au venit în pustie mânați de dragostea lui Dumnezeu, căruia s-au dedicat și de care au ajuns să depindă. Dar și acolo, în condițiile cele mai aspre, poți ceda unui anumit confort care să se pună în calea sporirii tale duhovnicești. Iar dacă Duhul este pe primul loc, celelalte renunțări nu sunt imposibile.
Trăind astfel, ajungi de neînțeles chiar pentru cei apropiați. La fel se întâmplă și cu avva Agathon, căruia ucenicii nu-i înțeleg decizia și se tulbură. Nu pricep nici rostul efortului depus și se tem de judecata comunității. Bătrânul nu-i contrazice, într-adevăr unii se vor scandaliza văzându-le nestatornicia, dar se vor găsi mereu oameni care vor avea folos duhovnicesc văzând că inima pustnicilor e alipită de Dumnezeu, și nu de cele vremelnice. Altfel spus, orice medalie are și revers. Orice acțiune are susținători, dar și detractori. În jocul de aplauze și huiduieli trebuie să fii cu inima curată. De aceea bătrânul nu se tulbură când se vede neînțeles chiar de ucenicii săi, ci le spune: „Cine vrea să vină, să vină, eu plec de îndată!” Dumnezeu a lucrat însă la inimile ucenicilor, care, văzându-l pe bătrân neschimbat în decizia de a pleca, îi cer să îl însoțească.
Două sunt lucrurile majore pe care le putem învăța din această a șasea apoftegmă despre avva Agathon. Pe de o parte, bătrânul este model desăvârșit de detașare față de cele trecătoare. Pe de altă parte, tot el ne învață că trebuie să răbdăm judecățile celorlalți: fără împotriviri și fără să încercăm cu orice preț să le fim pe plac. (Articol publicat în „Ziarul Lumina” din data de 25 septembrie 2013)
