Deosebirea duhurilor – rod al rugăciunii curate

Viața omului și inima sa sunt un permanent câmp de luptă între bine și rău, între lumină și întuneric, între adevăr și minciună, între Dumnezeu și demon. Dumnezeu dorește să-l câștige pe om prin iubire și bunătate, satana caută să-l robească prin viclenie și răutate. Aparent, alegerea omului ar fi destul de ușoară, dar ce te faci când satana ia chip de înger al luminii (II Cor. XI -14), iar slujitorii săi, apostoli mincinoși și antihriști (II Cor. XI – 13; I Ioan II – 18), îi imită cu nerușinare pe adevărații trimiși ai lui Hristos pentru ca prin înșelăciune să-l abată pe om de la calea mântuirii?

Potrivit Sfintei Scripturi, care este cuvântul lui Dumnezeu descoperit oamenilor spre a-i călăuzi către Împărăția cerurilor, Dumnezeu Cel Întreit în Persoane este Creatorul tuturor celor văzute și nevăzute: „Că în El (Fiul) au fost făcute toate, cele din ceruri și cele de pe pământ, cele văzute și cele nevăzute” (Col. 1-16). Dacă prin cele văzute se înțelege lumea materială în general și omul în special, prin cele nevăzute, prin „cer”, înțelegem lumea spirituală a îngerilor. Atât Sfânta Scriptură, cât și Sfânta Tradiție ne învață că lumea îngerilor a fost creată mai întâi: „Când s-au făcut stelele, lăudatu-M-au cu glas mare toți îngerii Mei” (Iov 38-7). Îngerii au fost creați din bunătatea lui Dumnezeu, spre slava, lauda și slujirea Sa și spre a face cunoscută oamenilor voia lui Dumnezeu: „Cel ce face pe îngerii Săi duhuri și pe slujitorii Săi pară de foc” (Ps. 103-4). Îngerii sunt făpturi spirituale personale, înzestrate cu rațiune, voință liberă și sentimente, pe care însă le-au pus în slujba lui Dumnezeu, întărindu-se astfel prin ascultare plină de recunoștință și iubire în sfințenie, după asemănare cu Creatorul lor. Potrivit Sfântului Dionisie Areopagitul, îngerii buni, care sunt în număr foarte mare, sunt împărțiți în trei triade, anume: Serafimii, Heruvimii și Tronurile; Domnii, Puteri și Stăpâniri; Începătorii, Arhangheli și Îngeri. Pentru că îngerii lucrează pentru mântuirea noastră, de la Botez fiecare om își are îngerul său păzitor: „Căutați să nu disprețuiți pe vreunul din aceștia mai mici; că zic vouă: că îngerii lor în ceruri pururea văd fața Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Matei 18-10).

Mai înainte de zidirea lumii materiale, în lumea spirituală au existat o răzvrătire și o cădere. Lucifer, care era cel mai strălucitor și înțelept dintre Serafimi, s-a gândit cu trufie să se așeze în locul lui Dumnezeu, să se facă singur dumnezeu, asemenea cu Creatorul său. Acest gând însă i-a provocat căderea din cer (Luca 10-18), împreună cu el căzând o mulțime de alți îngeri care au urmat de bunăvoie sfatului său nebunesc; astfel, din îngeri buni și luminoși au devenit îngeri răi și întunecați, din slujitori ai Lui au ajuns potrivnici ai Săi. Lucrarea principală a diavolilor este de a se opune planului lui Dumnezeu de mântuire a omului, de a-l depărta pe acesta de poruncile lui Dumnezeu și de a-l atrage prin înșelăciune în propria lor cădere: „Și pe îngerii care nu și-au păzit vrednicia, ci și-au părăsit locașul lor, i-a pus la păstrare sub întuneric, în lanțuri veșnice, spre judecata zilei celei mari” (Iuda 1-6). Diavolii nu-i pot obliga pe oameni să păcătuiască, dar îi pot ispiti, îi pot momi, îi pot înșela ca să se depărteze de Bunul Dumnezeu: „Fiți treji, privegheați! Potrivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (I Petru 5-8). Ispitirea omului de către diavol este îngăduită de Dumnezeu, pentru că astfel se desparte grâul de neghină, credincioșii de necredincioși și se întărește credința celor care vor să rămână fideli Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului Iisus Hristos.

„Nu dați crezare oricărui duh, ci cercați duhurile dacă sunt de la Dumnezeu” (I Ioan 4-1)

Pentru a-i îndepărta pe oameni de la adevărul descoperit de Dumnezeu, satana și slujitorii săi îi ispitesc și-i amăgesc pe aceștia în diferite moduri: prin patimi și pofte trupești, prin învățături rătăcite, prin lucrări vrăjitorești, prin arătări și minuni mincinoase. Ce poate face omul în fața acestor atacuri? Poate să le respingă cu tărie? Poate, dar nu singur și nu oricum. Poate să nu cedeze atacurilor diavolești și să nu păcătuiască doar dacă are în sine viu și lucrător harul Duhului Sfânt; harul mântuitor și pecetea Duhului le primim prin Sfintele Taine ale Botezului și Mirungerii și le păstrăm prin Sfintele Taine ale Spovedaniei și Împărtășaniei și prin participarea la întreaga viață sfințitoare a Bisericii lui Hristos. Inima curățită de păcate prin lucrarea poruncilor evanghelice poate primi harul Duhului și darurile Sale: „Unuia I se dă prin Duhul Sfânt cuvânt de înțelepciune, iar altuia, după același Duh, cuvântul cunoștinței. Și unuia i se dă întru același Duh credința, iar altuia, darurile vindecărilor, întru același Duh; unuia faceri de minuni, iar altuia proorocie; unuia deosebirea duhurilor, iar altuia feluri de limbi și altuia tălmăcirea limbilor” (I Cor. 12, 8-10). Dintre aceste daruri, cel al deosebirii duhurilor, numit și dreapta socoteală sau discernământ duhovnicesc, este cel mai de seamă. Desigur, oamenii au un oarecare discernământ, însă acesta este adeseori tulburat și întunecat de patimi. Totuși, printr-o lucrare duhovnicească susținută, prin rugăciune stăruitoare, prin citirea Sfintei Scripturi, prin cultivarea smereniei, răbdării și înfrânării, omul poate dobândi acest har. Darul deosebirii duhurilor este capacitatea omului de a discerne adevărul, de a judeca drept, de a hotărî și de a lucra după voia lui Dumnezeu, urmând în toate iubirea aproapelui. „Dreapta socoteală este făclie în întuneric, întoarcere celor rătăciți, luminarea celor cu vederea scurtă” (Sfântul Ioan Scărarul, Filocalia vol. 9), iar cei care o dobândesc știu să deosebească cele bune de cele rele, să aprecieze sănătatea sufletească și să fugă de boala păcatului. Ascultarea duhovnicească (a creștinului de duhovnicul său și a clericului de ierarhul său) aduce umilință în suflet, iar umilința pregătește sufletul pentru primirea harismei discernământului: „Dreapta judecată nu se dobândește decât printr-o adevărată umilință. Prima dovadă de umilință este aceea de a supune la examenul celor bătrâni toate gândurile și faptele noastre” (Avva Moise citat de Sfântul Ioan Casian în Convorbiri duhovnicești, PSB 57). Postirea, privegherea, milostenia, disprețuirea celor pământești și chiar însingurarea pot fi mijloace care conduc către desăvârșire, dar „chiar dacă există din belșug virtuțile arătate mai sus, este destul să lipsească dreapta judecată, pentru a slăbi puterea celorlalte”; doar dreapta judecată îl învață pe om „să meargă întotdeauna pe calea de mijloc, care este cu adevărat împărătească, și nu-i permite nici să se urce la dreapta virtuților, adică din exces de zel și din trufie să depășească măsura dreptei credințe, dar nici să alunece la stânga viciilor prin delăsare și neglijență, adică sub pretextul ocrotirii trupului să ajungă la situația contrară, aceea a lenevirii sufletului” (Sfântul Antonie cel Mare citat de Sfântul Ioan Casian în Convorbiri duhovnicești, PSB 57). Discernământul duhovnicesc este ochiul și luminătorul trupului (Matei 6-22), iar când omul a dobândit prin multe osteneli acest dar al lui Dumnezeu, atunci lumea sa lăuntrică este luminată de acest soare spiritual și el vede limpede și judecă drept în lumina Cuvântului lui Dumnezeu toate gândurile, cuvintele și faptele sale și ale aproapelui, devenind călăuză nemincinoasă pe calea cea strâmtă care duce la Împărăția lui Dumnezeu. (Cateheză semnată de Pr. Alexandru Ghioca și publicată în „Ziarul Lumina” din data de 11 noiembrie 2013).

Comentarii Facebook

Lasă un răspuns


Știri recente