Cuvânt la 26 Decembrie, a doua zi de Crăciun
” Iar după ce s-a săvârșit Irod, iată îngerul Domnului în vis
se arată lui Iosif în Egipt, zicând: sculându-te ia pruncul
și pe muma lui, și mergi în pământul lui Israil, că au murit
cei ce căutau să ia sufletul pruncului” . (Mat. II. 19, 20).
Dumnezeu este ajutătorul nostru întru nevoi
Când tu, frate, ești lovit de vreo nenorocire, care te pune în necaz, nu căuta scăpare la oameni, nu te rezema pe ajutorul muritorilor, ci trecând pe lângă toți alții, aleargă la adevăratul doctor al sufletului tău.
Numai El singur poate vindeca sufletul nostru, el, „care l-a făcut” (Ps. XXXII, 15), și numai El, care cunoaște faptele noastre, poate pătrunde și în conștiința noastră, a atinge inima noastră și a deștepta duhul nostru.
Iar dacă El nu ne mângâie, atunci orice ar face oamenii pentru acesta, este de prisos și zadarnic. Din contra, când Dumnezeu ne deșteaptă și ne mângâie, necăjească-ne oamenii și de o mie de ori, ei nu pot nimic; căci când El întărește inima noastră, nimeni nu este în stare a o clăti.
Zicând aceasta, iubiților, totdeauna să năzuim la Dumnezeu, la El, care are bună-voință și putere, a sfârși necazul nostru. Când noi voim să rugăm pe un om pentru ceva ne adresăm mai întâi către servitorii si favoriții lui și să facem un înconjur lung. La Dumnezeu însă toate acestea nu sunt de trebuință; pe El putem nemijlocit a-L chema, și El aude rugămintea noastră, fără pierdere de timp și fără cheltuială. Este de ajuns, ca numai să strigăm către Dânsul întru inimile noastre și să-L rugăm cu lacrimi, si atunci tu poți a te adresa de-a dreptul la El și a te apropia de Dânsul.
Când noi rugăm pentru ceva pe un om, adeseori avem teamă, ca nu cumva să audă despre aceasta vreun potrivnic al nostru, sau altul să grăiască rău despre lucru, și așa să vatăme lucrul nostru cel drept.
La Dumnezeu n-avem să ne temem de toate acestea. Căci El zice: Când voiești să mă chemi, vino singur, adică, strigă întru inima ta, fără ca să ai trebuință a mișca buzele. „Intră, zice El, în cămara ta, încuie ușa și roagă-te Tatălui, care este întru ascuns; și Tatăl, care vede întru ascuns, va da ție ca arătare” (Mat. VI, 6).
Vezi, ce cinste mare îți arată Dumnezeu! Când strigi către Mine, zice El, nu trebuie să te vadă nimeni; iar când Eu te cinstesc trebuie să fie martoră toată lumea, cât de bine îți merge ție. Așadar să ascultăm regulele Sale, și să nu ne rugăm, spre a fi văzuți.
Dar la rugăciune noi nu trebuie să dăm reguli lui Dumnezeu, cum El trebuie să ne ajute.
Dacă noi chiar și avocaților și judecătorilor pământești, numai le povestim afacerile noastre, dar nu le prescriem chipul, cum trebuie să ne apere, ci trebuie să lăsăm aceasta lor, apoi cu cât mai vârtos trebuie să facem noi aceasta cu Dumnezeu?
Dacă te-ai jeluit Lui pentru afacerea ta și i-ai spus suferința ta, nu-I prescrie Lui, cum trebuie să te ajute, El știe mai bine, ce-ți este ție de folos.
Unui doctor nu-i ordonă bolnavii, ce doctorii să întrebuințeze el, ci se dedau în cura lui, ori cât de neplăcută li s-ar părea ea lor. Tocmai așa și cei ce se află pe corabie, nu prescriu căpitanului, cum trebuie să țină cârma și să conducă corabia, ci rămân la locurile lor, și se lasă la dibăcia lui, nu numai când vântul este favorabil, ci și în primejdia cea mai mare.
Numai lui Dumnezeu, care totuși mai bine știe, ce este bine și folositor pentru noi, numai Lui nu voiesc a se încredința oamenii cei nepricepuți, ci Ii prescriu, ce trebuie El să le dea.
Și la aceasta de multe ori ei cer lucruri vătămătoare, ca, cum le-ar fi de folos. Ei se aseamănă cu un bolnav, care ar cere de la doctorul său nu doctorii, care să nimicească boala, ci de acelea, care ar mai spori și întări pricina bolii, însă doctorul nu se povățuiește de astfel de cereri ale bolnavului, ci urmează regulile științei sale, și chiar când bolnavul ar vărsa lacrimi pentru aceea; și aceea că doctorul nu bagă în seamă pe bolnavul cel nebunatic, noi nu o numim cruzime, ci bunătate. Iar dacă el ar urma bolnavului, și i-ar da ceea ce îi este lui plăcut, atunci în adevăr el ar lucra către dânsul dușmănește. Dimpotrivă, împotrivindu-i-se, și combătând pofta sa, în faptă el arată către dânsul compătimire și bunăvoință. Tocmai așa face și doctorul sufletelor noastre, El nu dă celor ce se roagă, ceea ce nu le-ar aduce decât vătămare. De aceea părinții cei foarte buni, când copiii lor cei mici cer cuțit și cărbuni aprinși, nu le dau nici într-un chip, că ei știu, că aceasta numai spre vătămare ar putea fi copiilor.
Mulți oameni sunt așa de tare smintiți, că ei cer de la Dumnezeu nu numai lucruri lumești și pământești, precum frumusețea trupului, bogăție și putere ș.a. ba încă de-a dreptul se roagă în contra vrăjmașilor lor, și cer de la Dumnezeu, ca să-i pedepsească și să-i nenorocească. Tocmai de la Dumnezeu, care doresc ei să le fie lor milostiv, ei cer, ca El să fie grozav și dușman către alții.
Fiind deci aceste cereri atât de necuviincioase, toate acestea la rugăciune trebuie a se lăsa la o parte și numai a striga cu vameșul: „Dumnezeule, milostiv fie mie păcătosului”! (Luc. XVIII, 13). Dumnezeu știe, cum trebuie El să te ajute. „Căutați, zice Domnul, mai întâi împărăția lui Dumnezeu, și toate celelalte se vor adăuga vouă” (Mat. VI, 33).
Deci, iubiților, să ne înțelepțim prin înfrângere și prin smerenie, și ca vameșul să batem piepturile noastre, atunci vom dobândi aceea, pentru care ne rugăm.
Dimpotrivă, dacă noi mergem la rugăciune plini de mânie și de ură către aproapele nostru, atunci suntem în ochii lui Dumnezeu urâciune și groază.
De aceea să frângem sufletul nostru, să smerim inima noastră, și să ne rugăm pentru vrăjmașii noștri, ca pentru noi înșine.
Voiești tu adică să câștigi pe judecătorul cel veșnic, ca să te ajute și să te sprijine, apoi niciodată să nu strigi către Dânsul împotriva vrăjmașilor tăi.
Căci acesta este întâiul fel și chip al acestui judecător, că El foarte cu drag ascultă rugămintea acelora, care se roagă și pentru vrăjmașii lor, nu țin minte jignirile lor, și nu se întărâtă asupra potrivnicilor lor. Și cu cât mai mult fac ei aceasta, cu atât mai mult îi răzbună Dumnezeu pe vrăjmașii lor, cu atât mai mult îi pedepsește, dacă ei nu se pocăiesc.
Poate să zică cineva împotriva rugăciunii.
Oare nu poate Dumnezeu să ne arate nici un bine, înainte de a ne fi rugat lui pentru aceasta. Nu ar putea El să ne dea o viață fără durere, fără griji și necazuri? Așa, însă El nu face nici una nici alta, și tocmai din iubire către noi. Dar pentru ce îngăduiește El, ca noi să fim cercetați de necazuri, și pentru ce nu se grăbește El cu ajutorul său?
Pentru ce se întâmplă aceasta?
Pentru ca noi totdeauna să năzuim la Dânsul, la El să cerem ajutor, la El să ne adresăm, și pururea să-L chemăm spre mântuire întru nevoile noastre.
De aceea lasă El să vină asupra noastră durerile trupului, nerodirea, scumpetea și tot felul de nevoi, pentru ca prin aceste necazuri mai strâns să ne legăm cu Dânsul, și așa prin nenorocirea cea vremelnică să ajungem la fericirea cea veșnică. Pentru aceea și pentru aceste necazuri trebuie să mulțumim lui Dumnezeu, care în felurite chipuri vindecă și mântuiește sufletele noastre.
Dumnezeu însă este un părinte bun, și cu bucurie ne mântuiește, de aceea noi neîncetat să năzuim la Dânsul, în orice nevoie la El să căutăm mângâiere, în orice necaz, la El să căutăm mântuire și compătimire, în orice ispită și primejdie, la El să cerem ajutor.
Oricât de mare ar fi necazul, oricât de mare nevoia, El le poate abate si depărta. Ba încă mai mult, El ne va da bunătățile Sale, încă și toată siguranța și tăria, cinstea cea adevărată, sănătatea trupului și a sufletului, nădejdea cea îmbucurătoare și harul, de a nu păcătui ușor.
Așadar să nu cârtim și să nu ne jelim asupra Domnului, ca sluga cea nemulțumitoare, când ne trimite vreo supărare; ci mai vârtos să-I mulțumim pentru toate, și singur numai păcatul să-l socotim de adevărată nenorocire. Atunci nu ne va putea vătăma nici boala, nici sărăcia, nici ocara, nici nerodirea, nici oricare alta așa numită nenorocire.
Iar dacă noi ne-am adresat către Dumnezeu în vreo nevoie și El ne-a mântuit, apoi să nu uităm iarăși ajutorul și harul Lui. Cum că noi, pe cât durează nevoia și necazul, suntem smeriți și înfrânți, și arătăm multă evlavie, nu este de mirare. Căci aceasta este firea dumnezeieștilor încercări, că ele înmoaie și pe inimele cele mai împietrite și le silesc la astfel de lucruri, însă un suflet evlavios, care de-a pururea are pe Dumnezeu înaintea ochilor săi, și după ce trece nevoia, și primejdia, nici odinioară nu va uita iarăși pe Dumnezeu, precum atât de adeseori făceau odinioară iudeii.
De aceea a zis Psalmistul spre defăimarea lor: „Când îi ucidea pe dânșii, atunci Il căutau pe El, și se întorceau și mânecau la Dumnezeu” (Ps. LXXVII, 38).
Incă și Moise, care de asemenea cunoștea acea greșală a iudeilor, adeseori îi sfătuia cu cuvintele: „Când vei mânca și te vei sătura, ia aminte de tine însuți, să nu uiți pe Domnul Dumnezeul tău”. (Deuteronomul VI. 11-12).
De aceea noi admirăm pe Sfinți atât pentru că ei întru necazurile cele aspre au fost înțelepți și iubitori de Dumnezeu, ci mai vârtos pentru că ei, după ce trecea furtuna și venea liniștea, rămâneau tot așa de râvnitori și îmbunătățiți. Noi admirăm mai mult încă și pe cal, care fără frâu merge cu totul regulat, iar când se ține în rânduială prin frâu și prin zăbală, nu este nimica de mirare; căci atunci rânduială nu trebuie a se însuși soiului cel bun al calului, ci silei frâului. Tot aceasta putem zice și despre suflet.
Nu este nici o minune, că el petrece în orânduială pe cât este necăjit; ci după ce a trecut încercarea, și el nu se mai ține în frâu prin frică, atunci să-mi arăți înțelepciunea sufletului tău, și cât este el de bun și cu rânduială.
Când izbucnesc peste noi foametea, bolile, grindina, seceta, pojarul și necazurile războiului, atunci ne facem evlaviosi și cu frica lui Dumnezeu, atunci suntem înțelepți, atunci socotim mici toate cele pământești, atunci ne lepădăm de lăcomia averii, de semeție, de desfătări, de viața cea dezmierdată, atunci ne lăsăm de toate gândurile cele rele, păcătoase, atunci năzuim la evlavie și la rugăciune, cu suspin și cu lacrimi; atunci și destrămatul învață a-și birui poftele sale, răzbunătorul se face pașnic, lacomul și zgârcitul împarte milostenie și mâniosul se face blând și îngăduitor.
Dar abia a încetat mânia lui Dumnezeu, abia a trecut furtuna și s-a întors liniștea, noi iarăși cădem în păcatele cele vechi. Aceasta este primejdios în cea mai înaltă treaptă. Căci socotiți: Când cineva de multe ori a dobândit de la Dumnezeu iertarea păcatelor sale, și totuși nu trage nici un folos din această îndelung-răbdare a lui Dumnezeu, și nu încetează de la răutatea sa, atunci și Dumnezeu se poartă cu el așa, că contra voinței sale îl dă pieirii, îl zdrobește cu totul și nu-i mai dă timp de pocăință, precum aceasta s-a întâmplat lui Faraon. Fiindcă acesta nu s-a folosit de întâia, de a doua, de a treia, de a patra, și de cele următoare cercetări ale lui Dumnezeu, cu toată îndelung-răbdarea Domnului, de aceea în sfârșit Dumnezeu l-a stârpit de istov cu toată oastea lui.
Asemenea s-a întâmplat și iudeilor. Spre a le vesti desăvârșita lor pieire, Hristos a zis către dânșii: „Ierusalime, Ierusalime, de câte ori am voit să adun pe fii tăi, și nu ați voit; iată casa voastră se va pustii”. (Luc. XIII. 34, 35).
Eu mă tem, că asemenea soartă să nu ne ajungă și pe noi, căci noi nu ne îndreptăm nici prin nenorocirea străină nici prin a noastră.
Dar ca să mă întorc la ceea ce am zis mai înainte, să urmăm pilda sfinților, care nici în nenorocire nu s-au deznădăjduit, nici întru norocire nu s-au mândrit, precum mulți oameni fac aceasta acum.
Ei se aseamănă cu o luntre slabă, care de fiece val se aruncă întru adânc și se cufundă. De cădem întru sărăcie, îndată ni se întâmplă sfărâmare de corabie și credem, că trebuie să ne înnecăm; de venim iarăși la stare bună, iarăși ne îngâmfăm îndată și din nou cădem în lenevire și într-o ușurătate a minții vrednică de pedepsit.
De aceea vă rog și vă îndemn, ca pe toate altele să le socotim bagatele, inimile noastre însă să le dregem așa, ca toți să ne facem părtași fericirii celei cerești. Când întru aceasta ne merge bine, atunci întâmplese tot felul de nenorociri, foame și boli, clevetire și pierderea averii, sau orice alta vie peste tot, ele vor fi suferite și ușoare, căci nădejdea noastră este îndreptată spre Domnul. Dimpotrivă însă, când sufletul nu este întru întocmirea cea dreaptă, atunci putem noi fi bogați, putem să avem copii sănătoși și să ne îndulcim de mii de bunuri de tot felul; totuși vom avea multe necazuri și griji.
De aceea nici după bogăție să nu alergăm, nici de sărăcie să nu ne temem, ci mai întâi de toate să îngrijim de sufletul nostru, și să-l facem îndemânatic atât pentru viața aceasta, cât și pentru călătoria în veșnicie. Căci puțin timp mai este încă, și noi toți trebuie să ne arătăm înaintea înfricoșatului scaun de judecată al lui Hristos. Dea Dumnezeu, ca acolo să nu fim puși la un loc cu caprele în partea cea stângă! Amin.
