Cuvânt teologic al Părintelui Dumitru Stăniloae:
Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci (Luarea Crucii și urmarea lui Hristos)
(Marcu 8, 34-38 și 9, 1)
[†¦] Crucea nu este un mijloc de distrugere, ci o poartă spre realitatea supremă și netrecătoare a lui Dumnezeu. În virtutea acestei dispoziții, crucea ne deschide ochii și calea spre Dumnezeu, ne face creația transparentă pentru Dumnezeu.
Crucea de fapt pune totuși în lumină o valoare a creației prin faptul că ea ne face să vedem și să trăim prin ea transparența lui Dumnezeu și legătura cu El și prin aceasta sfințește creația, sau o face să ne umple de putere și de lumina lui Dumnezeu.
1. Crucea ca mijloc de desăvârșire și eternizare a creației și a omului în Dumnezeu
Fără îndoială, nu orice cruce, adică nu orice suferință și orice moarte, ne face transparent pe Dăruitorul lumii și ne pune în legătură cu El, ca persoană infinită în viață și iubirea Sa, fapt care dă și lumii o mare importanță. Când omul gândește că, dincolo de această lume, nu mai este o altă realitate, suferința și moartea legate în orice caz de ea nu sunt mântuitoare, nu au un sens pozitiv. [†¦]
În general, suferința și moartea în această lume arată insuficiența ei, arată că ea nu poate fi realitatea absolută. De aceea, chiar această suferință și moarte fac pe mulți oameni să nu se alipească de lume, ca de realitatea ultimă. În acest sens, Nicolae Cabasila, un scriitor bizantin din secolul al XIV-lea, scrie că suferința și moartea nu sunt un blestem, în calitatea lor de consecințe ale păcatului, ci și mijloace acceptate de Dumnezeu pentru a face pe om să nu se alipească prea mult de lume.
Dar numai în Hristos suferința și moartea au putut fi folosite deplin, ca mijloace ale eliberării omului de stăpânirea păcatului și de biruință asupra lor însele. Căci numai Hristos, trăind în lume, a suportat pătimirea și moartea neamestecate cu păcatul.
După căderea de la început, nevoile omului care trebuie satisfăcute de lume au câștigat asupra lui o forță atât de mare, că el exagerează satisfacerea lor, într-un fel atât de egoist, încât uită de Dumnezeu și de semenii săi și se atașează total lumii într-un mod accentuat egoist. Părinții Bi-sericii exprimă aceasta zicând că efectele de foame, de sete, de oboseală au început după cădere să fie satisfăcute într-un mod păcătos, iar frica de moarte a chinuit pe om așa de tare, că el accepta toate lașitățile și compromisurile pentru a scăpa de ea, pentru un oarecare timp.
Hristos n-a satisfăcut efectele acestea într-un mod păcătos, adică nu le-a lăsat să alunece spre plăcere, nici nu s-a lăsat împins de frica morții pentru a face orice s-o evite. Singur Hristos a dus o viață și a suportat moartea ca o jertfă curată oferită în numele oamenilor lui Dumnezeu Tatăl. El a pus în această satisfacere strict necesară a trebuințelor Sale și în suportarea morții o forță excepțională, prin care a învins aceste afecte, eliberând natura omenească de păcat și făcând-o să învie din morți. Iar aceasta datorită faptului că ipostasul divin însuși întărea natura umană asumată pentru o satisfacere și a suporta aceste afecte de păcat, deși puterea dumnezeiască nu făcea inutil efortul naturii omenești.
Astfel, crucea lui Hristos devine mijlocul plin de putere care învinge păcatul și moartea și ne mântuiește. Crucea lui Hristos redescoperă și restabilește deplin sensul pozitiv al creației, pentru că Hristos a arătat definitiv că crucea, adică suferința și moartea, nu este ultimul moment al existenței umane, ci prin ea se ajunge la Dumnezeu, la viața eternă; că deci viața în această lume nu este ultima viață, ci deasupra ei este viața eternă și nesfârșită în Dumnezeu, la care se ajunge însă tocmai prin suportarea suferinței și morții, care nu pot fi despărțite de această lume. [†¦]
Crucea lui Hristos are deci aceste două efecte: pe de o parte, prezintă lumea ca nefiind ultima realitate, ci realitatea penultimă, dependentă de Dumnezeu; pe de altă parte, ea face să se răspândească asupra existenței lumii o valoare eternă. Prin crucea lui Hristos a fost tocit acul păcatului prin care omul se alipește într-un mod egoist și exclusiv de lume și a fost învinsă moartea. Crucea lui Hristos desparte existența omului și a lumii de păcat, prin care viața omului și a lumii au fost supuse unei morți definitive. Crucea lui Hristos arată din nou chipul pozitiv originar al omului și al lumii și e mijloc de ridicare a lor la desăvârșirea existenței lor în Dumnezeu. Dar aceasta a fost crucea prin puterea lui Dumnezeu. În acest sens, „crucea este puterea lui Dumnezeu” (I Corinteni 1, 18, 24).
În felul acesta, crucea lui Hristos nu este o negație esențială și definitivă a lumii și a omului, ci numai a trăirii păcătoase în lume. Ea arată că lumea insuficientă în ea însăși recâștigă printr-o înfrânare de la păcat sensul ei deplin în plenitudinea lui Dumnezeu. Ea arată că lumea este destinată să se completeze în existența adevărată și eternă în Dumnezeu. Din crucea lui Hristos se proiectează o lumină a lui Dumnezeu asupra lumii, transfigurând-o prin participare la puterea Lui. Crucea lui Hristos frânează alipirea exclusivă la lume ca la ultima realitate; dar tocmai prin aceasta ea leagă existența omului și a lumii de Dumnezeu.
Prin crucea Sa, Logosul divin întrupat redescoperă Logosul (sensul, rațiunea) complet al lumii și al vieții omenești, acoperit prin umbra păcatului și morții. Sfântul Atanasie cel Mare spune: „Înțelepciunea lui Dumnezeu, care se arăta înainte prin chipul ei în creaturi †¦ prin ea arăta pe Tatăl ei după aceea ea însăși, fiind Logosul însuși, s-a întrupat, cum zice Ioan și după desființarea morții și mântuirea neamului nostru, se descoperă și mai mult pe Sine însăși și prin Sine, pe Tatăl Său”1.
Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel întrupat învinge moartea chiar prin faptul că El suportă cu puterea răbdării neamestecată cu revolta și învinge afectele de foame, de sete, de oboseală, de durere chiar prin faptul că El nu alunecă prin ele spre păcat. Prin acestea întărește firea omenească, făcând-o capabilă să-și însușească puterea lui Dumnezeu; le învinge nu ocolindu-le, ci suportându-le fără de păcat. Numai astfel întărește firea noastră.
Pentru aceasta, în Răsărit crucea lui Hristos, ca pătimire fără de păcat a morții, nu e treapta extremei slăbiciuni a omului, ci prilejul manifestării puterii lui. Acesta s-a arătat și în felul cum au primit martirii moartea și cum o primește orice creștin cu credință tare în Hris-tos. Depășirea crucii prin înviere nu îi vine lui Hristos după momentul final al unei epuizări totale din moarte, din afară de El, din Tatăl singur, ci chiar din interiorul Său, întrucât El suportă moartea cu puterea răbdării nerevoltate, după ce a ținut în frâu afectele Sale de foame, de sete, de oboseală, nealunecând în păcatul plăcerii, și executând (exersând, n.r.) firea Sa în această încordare de putere.
În sinaxarul de sâmbătă seara din Săptămâna Mare, se zice: „Cuvântul lui Dumnezeu s-a coborât cu trupul Său în mormânt și cu sufletul Său necorupt și îndumnezeit în iad. Dar sufletul Domnului nu s-a oprit în iad, ca sufletele altor sfinți, pentru că nici un blestem al strămoșilor nu-l împovăra. Domnul nostru S-a sălășluit și cu dumnezeirea în mormânt, aceasta rămânând unită cu trupul”.
Puterea manifestată de Hristos pe cruce a fost o putere care a trăit raportul cu lumea. Crucea suportată de Hristos cu o astfel de putere a fost un mijloc prin care a ajuns la înviere. În acest sens, Biserica Ortodoxă cântă: „Hristos a înviat din morți cu moartea pe moarte călcând și celor din mormânturi viață dăruindu-le”. Pentru aceea, credincioșii se însemnează cu semnul crucii, convinși că prin ea le vine și lor în ajutor puterea lui Hristos cu care a întărit El firea Lui, ca să nu alunece prin afecte în păcat și prin care a învins moartea.
Preotul binecuvântează pe credincioși cu crucea în cursul slujbelor bisericești, dar totdeauna ridicând-o, arătând că numai cu ajutorul ei pot să-și stăpânească pornirile spre păcate și să izbândească în săvârșirea binelui. Ea are totdeauna această putere prin faptul că ea este intim legată de Hristos, care a învins păcatul și moartea și prin aceasta a înviat. Ca atare, ea e întotdeauna prezentă în Hristos Cel înviat. Ea e prezentă totdeauna în starea de înviere a lui Hristos și aduce creștinilor puterea lui Hristos cel înviat, pentru că ea înseamnă că Hristos S-a predat și Se predă continuu în mod total Tatălui ca om. Și chiar aceasta îl umple pe El ca om de putere dumnezeiască, care se arată în starea Lui de înviere. Iar aceasta are loc în mod neîn-trerupt. În aceasta constă intrarea lui Hristos ca om la Tatăl prin suferințele și moartea legate de lume, pentru ca să scape lumea de păcat și de moarte. De aceea, intrarea lui Hristos la Tatăl nu are loc decât prin sacrificiu sau prin dăruirea de Sine, cum spune Epistola către Evrei și Sfântul Chiril din Alexandria (Adoratio in Spiritu et veritate). Aceasta echivalează cu deplina restabilire a comuniunii lui Hristos ca om cu Tatăl, fapt care s-a împlinit prin pătimirile și prin moartea legate de această lume. Iisus a făcut aceasta renunțând deplin la Sine însuși, fapt care este legat cu suferința și cu moartea. Această stare a ei Hristos o menține în Sine și ne-o dă și nouă și prin ea putem și noi să renunțăm la noi înșine și să ne predăm Tatălui, intrând astfel în comuniunea cu Tatăl și umplându-ne de puterea Lui.
Crucea este deci semnul iubirii culminate a Lui Hristos ca om față de Dumnezeu manifestată în mijlocul lumii, în numele ei și pentru scăparea ei. Crucea lui Hristos e semnul iubirii Lui manifestată față de Tatăl prin faptul că El consideră lumea ca o realitate transparentă pentru Dumnezeu și vede în pătimire și în moarte calea prin care, renunțând la Sine, se predă Lui și se unește cu El. Dar crucea este și semnul iubirii lui Hristos ca Dumnezeu și ca om față de noi. Prin puterea iubirii Lui vărsată în noi, putem și noi să ne manifestăm iubirea noastră față de Dumnezeu, trăind raportul cu lumea și cu o realitate, care ne face transparent pe Dumnezeu. Și tocmai în aceasta se arată raportul pozitiv al crucii cu lumea, că face transparentă pentru Dumnezeu prin ea și deci deschisă pentru puterile lui Dumnezeu care vor să se reverse în ea. [†¦]
În general, după Sfântul Chiril de Alexandria, la Tatăl nu se poate intra decât în stare de jertfă; în acest scop Hristos ne ia în Sine și noi Îl luăm în noi înșine, pentru a deveni și noi o jertfă curată. Dar aceasta nu înseamnă o negație a lumii în esența ei, ci un astfel de raport cu ea, care ne face transparent prin ea pe Tatăl, adică un raport în care se manifestă puterea noastră de a face ceea ce ne oferă lumea cu moderație și în duhul frățietății cu ceilalți și de a suporta durerile din ea și moartea cu răbdare.
În sacrificiul nostru oferit împreună cu sacrificiul lui Hristos și, din puterea Lui, sau în crucea noastră, împlinim ceea ce spunem în preajma oferirii lui Hristos ca jertfă la Sfânta Liturghie, oferind darurile noastre, spre a fi asimilate cu darul Lui: „Ale Tale dintru ale Tale”. Ne oferim pe noi și lumea, ca dar lui Dumnezeu, după ce le-am primit pe ele ca dar din partea lui Dumnezeu. Prin aceasta ne umplem pe noi înșine și lumea de viața lui Dumnezeu, venită nouă prin trupul lui Hristos, prin faptul că se aduce El însuși jertfă, pentru noi și pe noi împreună cu El. [†¦]
2. Crucea ca mijloc de sfințire și transfigurare a lumii
Prin cruce, Hristos a sfințit trupul Său, ca inel de legătură și de comunicare a lui Dumnezeu cu lumea, întrucât El a respins toate ispitele care veneau din lume de a se lăsa învins de plăcere prin satisfacerea exagerată a trebuințelor lui sau de a evita durerea morții. Din trupul Său, sfințenia se poate extinde la toate trupurile și la întreaga lume, dacă noi respingem la fel ca El ispitele spre păcat și suportăm cu răbdare durerile și moartea.
Biserica Ortodoxă nu spune că prin cruce Hristos a ieșit din creațiune, ci că El a restabilit-o ca paradis; ca paradis actual pentru Sine și pentru sufletele credincioase ale celor morți și ca paradis începător și virtual pentru cei care, prin credința în El, acceptă crucea Lui și o suportă cu puterea Lui. Crucea este astfel puterea lui Hristos care, asumată de noi, poate transforma lumea în paradis. În acest scop, Hristos rămâne cu noi până la sfârșitul veacurilor.
Ea (creațiunea) poate fi începutul restabilirii în starea de paradis prin cruce, care înseamnă înfrânarea pasiunilor egoiste și a lașităților și compromisurilor de tot felul născute din frica morții. Într-un imn al Bisericii Ortodoxe de la sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci din 14 septembrie, se spune: „În paradisul de altădată, lemnul m-a golit prin mâncare, pricinuindu-mi moartea; lemnul crucii aducându-mi hrana vieții dumnezeiești, a fost împlinită pe pământ și toată lumea s-a umplut de bucurie”. Prin aceasta paradisul s-a deschis din nou, pentru că sabia învârtitoare care oprea intrarea în el din cauza lăcomiei umane n-a mai putut să-l țină închis. Numai înfrânarea acestei lăcomii poate să-l restabilească în starea de paradis. Aceasta a început s-o facă Hristos. El a intrat în paradisul reînnoit, deschizându-l, prin faptul că a purtat ca om lemnul crucii, prin care a respins lăcomia și a preferat renunțarea la Sine însuși, la viața egoistă. Și împreună cu el a intrat și tâlharul care a mărturisit pe Hristos și vor intra toți cei care vor face la fel.
Desigur, există un paradis în care intră sufletele credincioșilor după moarte. Dar poate exista un paradis și pe pământ, ca restabilire a paradisului inițial. Numai cei care se silesc să facă din viața pământească un paradis prin credința în Hristos pot intra și după moarte în paradisul de acolo. Dar ei fac din viața de pe pământ un paradis acceptând crucea. Deci prin cruce se pregă-tesc să intre și în paradisul de după moarte și apoi în cel de după înviere, a cărui anticipare este paradisul parțial de pe pământ. Fără efortul de a face pământul într-o oarecare măsură un paradis, nu se înaintează spre paradisul veșnic de dincolo. În acest scop rămâne Hristos cu noi până la sfârșitul lumii.
Noi obținem pe pământ o pregustare a paradisului eshatologic, trăindu-ne viața în duhul crucii lui Hristos și din puterea ei. Biserica Ortodoxă cântă într-un alt imn: „O, slăvită minune! Pomul purtător de viață, prea sfânta cruce, s-a arătat astăzi la înălțime. Toate marginile pămân-tului o slăvesc. Toți demonii sunt înspăimântați. Ce mare dar a fost făcut locuitorilor pământului!”.
Din toate cântările Bisericii Ortodoxe se desprinde rolul crucii în sfințirea și transfigurarea lumii. Așa cum prin ea a fost sfințit trupul Domnului, la fel se sfințesc prin ea trupurile noastre și raporturile noastre cu lumea însăși. Noi obținem această sfințire prin puterea lui Hristos în care persistă crucea ca prelungire a atitudinii Sale înfrânate, răbdătoare, fără de păcat, iubitoare față de lume, ca laudă a lui Dumnezeu prin ea, ca dăruire de Sine Tatălui în toate raporturile Lui cu lumea.
Pentru aceea, în Biserica Ortodoxă toate persoanele și toate lucrurile sunt sfințite prin cruce. Creștinii, însemnându-se cu semnul crucii, cer pe de o parte de la Hristos puterea de a se comporta ca și El cu curăție și cu bărbăție, față de lume, pe de altă parte manifestă voința lor de a se ridica prin efortul lor, în întâmpinarea Acestei puteri, de a slăvi pe Dumnezeu, în toate faptele, și în purtarea tuturor greutăților în lume și chiar în preajma morții lor, de a viețui și de a muri lui Dumnezeu, de a se manifesta în toate ca o jertfă vie oferită lui Dumnezeu. Făcându-și semnul crucii, ei „se închină” lui Dumnezeu, se dedică Lui, precum se dedică toate făcând semnul crucii peste ele. În acest sens, Bisericile sfințesc toate prin cruce: apa cu care stropește pe credincioși, mâncărurile, casele, grădinile și câmpurile cu roadele lor, darurile oferite lui Dumnezeu, căci prin toate ei pot să primească în ei înșiși puterea crucii lui Hristos care să le facă viața înfrânată, răbdătoare, iubitoare, sfințită, închinată lui Dumnezeu. Prin toate crucea sfințește viața lor; prin toate e curățită viața și închinată lui Dumnezeu, întrucât a-ceste mijloace de existență sunt făcute transparente pentru Dumnezeu împreună cu ei și mij-loace prin care li se comunică puterea Lui. Crucea îi pune pe credincioși prin toate în legătură cu Hristos Cel Care a înviat prin suportarea cu putere și fără de păcat a morții Lui. Prin cruce toate sunt oferite ca darul lui Dumnezeu, ca ei înșiși. Toate slujbele bisericești încep și se săvârșesc prin semnul crucii, devenind sfințitoare și dătătoare de putere, prin puterea crucii; toate rugăciunile se termină prin semnul crucii, toate gesturile principale ale cultului sunt însoțite de semnul crucii. Căci puterea însăși a lui Hristos coboară prin semnul crucii, întrucât El însuși este invocat prin acest semn, în starea Lui de înviere, în care a rodit puterea crucii Lui. Și prin acest semn credincioșii vin în întâmpinarea puterii lui Hristos, făgăduind prin el de a se oferi lui Dumnezeu ca jertfă curată, asemenea lui Hristos și din puterea lui Hristos, a se comporta cu multă curăție în toate faptele lor din lume. Pentru aceea, semnul crucii este însoțit întotdeauna de invocarea Sfintei Treimi. Căci Ea este aceea care lucrează mântuirea oamenilor și de la Ea coboară puterea lucrătoare a lui Dumnezeu în lume, tot darul desăvârșit, pentru a sfinți și transfigura lumea și viața omenească. Ea (puterea) este aceea care se face transparentă prin cruce în lume. [†¦]
Crucea este puterea purificatoare a Creației lui Dumnezeu pentru că prin semnul ei făcut cu credință și voința unei vieți curate în lume, credinciosul se deschide puterii Duhului lui Hristos, care s-a comportat cu desăvârșită curăție în lume și a întărit corpul Său în sfințenie prin puterea Duhului Sfânt, evitând păcatul în toate formele lui egoiste și suportând moartea din iubire față de Dumnezeu și de oameni. Crucea ne aduce această putere a lui Hristos pentru că amintindu-ne de crucea Lui, noi voim să ne comportăm în lume asemenea Lui, eliberați de pasiunile egoiste, într-un duh de cumpătare, de pace, de armonie cu ceilalți, de deschidere față de lucrarea lui Dumnezeu în noi.
„Crucea este armă contra diavolului”, cântă Biserica Ortodoxă. Ea este o armă contra tuturor ispitelor și uneltirilor diavolului; contra pasiunilor noastre, care ne împing la certuri, la lupte între noi, la exclusivism. Crucea este arma contra diavolului pentru că întărește în noi duhul de sacrificiu, de comuniune cu Dumnezeu și între noi înșine. Crucea, ca frână împo-triva pasiunilor egoiste și exclusiviste, ca frână contra alipirii lacome la creația văzută ca singu-ra realitate, poate aduce o contribuție de mare importanță pentru înfăptuirea unei păci în spi-ritul Evangheliei, dând acesteia un fundament interior de neclintit.
Sfinții Părinți au condiționat vederea lui Dumnezeu prin creație, sau transparența lui Dum-nezeu prin creație, de purificarea noastră de pasiuni. Această idee a fost în mod special explicată teoretic de Sfântul Maxim Mărturisitorul. După el, privind lucrurile, purificați de pasiuni, noi le restabilim în înțelesurile lor adevărate, transparente pentru Dumnezeu. El zice: „Înțelesul pătimaș este gândul compus din înțeles și din patimă. Să separăm patima de înțeles și va rămâne înțelesul simplu. Și noi îl separăm pe acesta printr-o iubire duhovnicească și printr-o cumpătare, dacă voim”2. Adică o separăm prin cruce. Aceasta nu înseamnă deci o distrugere a creației, ci o redescoperire a sensurilor ei adevărate, frumoase, nedeformate prin patimi, în calitatea lor de transparente ale lui Dumnezeu.
În felul acesta, noi devenim prin crucea asumată de noi, datorită puterii crucii lui Hristos, o „zidire nouă” (2 Corinteni 5, 16-17), cum zice Sfântul Apostol Pavel. În această calitate, noi vedem că „toate aparțin lui Dumnezeu” (2 Corinteni 5, 18), cum zice același Apostol, imediat după aceea. Prin aceasta noi pregătim creațiunea să ajungă la starea de libertate, la care vom ajunge noi înșine ca fii ai lui Dumnezeu, nemaifiind sclavi celor pământești ai pasiunilor. [†¦]
Starea de libertate la care vom ajunge echivalează cu starea de slavă, de care vom putea face părtașă și creația (Romani 8, 31). Creațiunea se află încă în durerile nașterii, în vederea acestei stări adevărate și noi a existenței ei3. Acestea sunt durerile crucii, ale suportării durerilor și înfrânărilor, care eliberează de păcat. Crucea se dovedește singurul mijloc prin care creația se naște sau trece la forma nouă de existență, prin care este văzut Dumnezeu ca Cel ce este totul în toate. Numai pe această cale vom ajunge la ospățul suprem, care este cunoștința îmbelșugată a Logosului dumnezeiesc, deplin transparent, într-un dialog direct și deplin clar cu El. Atunci această creație va fi văzută în El și în noi, ca un conținut comun al dialogului, ca un transparent total subțiat prin care El se va face desăvârșit cunoscut prin noi toți în toată bogăția Sa dată nouă și noi înșine deplin transparenți unii altora și uniți între noi. Dar această stare se va înfăptui grație crucii lui Hristos, acceptată ca cruce a noastră. Numai în lumina și în puterea crucii, care se va arăta pe cer ca semnul Fiului Omului, la a doua venire a Lui întru slavă (Matei 24, 30), creația va apărea, la sfârșit, ca „un cer nou și ca un pământ nou”, în care locuiește dreptatea desăvârșită (Apocalipsa 21, 1).
(Cuvânt teologic preluat de pe www.ziarullumina.ro și publicat în săptămânalul „Lumina de Duminică” din data de 15 septembrie 2013)
* Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, „Crucea și înnoirea creațiunii în învățătura ortodoxă”, în Revista „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, 1976, nr. 7-8, pp. 467-477 (titlul și sublinierile din text aparțin redacției Ziarului Lumina).
Note:
1 Sfântul Atanasie cel Mare, Oratio III, Contra Arianos, P.G. 26, 320.
2 Capete despre dragoste, 3, 43.
3 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, P.G. 91, col. 1373.
