Cuvânt teologic al părintelui Dumitru Stăniloae:
Duminica a noua după Rusalii (Umblarea pe mare – Potolirea furtunii)
Credința e primul pas în viața duhovnicească. „Credința e prin fire începutul virtuților.” Astfel, „binele, fiind sfârșitul virtuților, e concentrat înlăuntrul credinței”. Credința este binele concentrat, iar binele e credința actualizată1.
De fapt nu se poate porni sistematic la nici o acțiune împotriva patimilor și nu se poate pune începutul nici unei virtuți dacă nu e prezentă credința ca imbold. Înfrânarea, ca efort statornic, are nevoie de o legitimare prin credință, iar frica de Dumnezeu presupune credința în Dumnezeu. E drept că înfrânarea și peste tot viața virtuoasă întăresc la rândul lor credința, dar primul motor al acestora este totuși credința. Mai înainte de orice virtute, de orice efort uman, a trebuit într-un fel oarecare să căpătăm în noi credința, întrucât credința o avem prin harul dumnezeiesc, a trebuit ca harul să premeargă oricărui bine la care pornim. Astfel, începutul bun e pus de Dumnezeu prin Botez. Toată viața virtuoasă a noastră nu e decât o desfășurare a acestui început pus de Dumnezeu. Desigur, nu e vorba de o desfășurare automată, fără noi, ci de o desfășurare voită și ajutată de noi, prin toată încordarea noastră.
Deci, mai înainte de orice virtute, trebuie să avem credința dobândită sau întărită la Botez. Dar eficacitatea ei depinde de colaborarea noastră, ca să înaintăm pe drumul virtuților spre desăvârșire. Astfel și credința e o virtute, e un bine, dar se arată ca bine prin conlucrarea noastră. Această conlucrare constă la început din simpla voință de a crede, și nu din voința de a face ceva. De altfel, în mod inevitabil, prima încordare a voinței noastre în vederea binelui nu poate avea decât acest obiect: a crede. Chiar din partea noastră nu se poate începe de altundeva, în nici o schimbare în bine a vieții noastre, decât de la a crede. Iar cine vrea să creadă ajunge de poate să creadă. Nu există om care, vrând cu stăruință să creadă, să nu fi ajuns la putința de a crede. Dar faptul că vrând cineva să creadă ajunge de poate crede se datorește prezenței unui har prealabil în noi. Căci, prin simpla voință a sa, omul n-ar ajunge niciodată să creadă. Empiric, el tinde să-și închipuie că totul atârnă numai de voința lui, pentru ca să se accentueze necesitatea contribuției lui. Dar pe plan transempiric e prezent ca ajutor harul. Chiar faptul că poate să vrea să creadă e un dar al credinței, care însă nu-l silește să vrea numaidecât să creadă. Iar din momentul în care, vrând cineva să creadă, a ajuns să creadă de fapt, harul ascuns în el de la Botez, sau credința ca virtualitate, s-a trezit la actualitate prin faptul că omul și-a dat contribuția lui.
Deci, înainte de a porni pe drumul purificării, e necesar ca omul să-și întărească credința primită la Botez, prin voință2. Credința însă, fiind o raportare a mea la Dumnezeu, nu se poate întări decât începând să mă gândesc mai des la El, nu în mod teoretic, ca la o temă de reflecție filosofică, ci ca la Cel de care eu depind în toate ale mele și Care mă poate ajuta în insuficiențele mele. Dar gândul la Dumnezeu se concretizează, sau se întreține, prin câte o scurtă și deasă pomenire a Lui, făcută cu evlavie, cu sentimentul că depindem de El. Câte un asemenea cuvânt ne concentrează gândurile spre Dumnezeu sau spre Iisus Hristos, spre ce a făcut El pentru noi, ca bază pentru încrederea că ne va ajuta și acum.
Iată de ce considerăm că Centuria lui Calist și Ignatie a procedat foarte just așezând la începutul întregului urcuș duhovnicesc credința ca dar al harului și pomenirea numelui lui Iisus Hristos. „Începutul oricărei lucrări plăcute lui Dumnezeu este chemarea cu credință a numelui Domnului nostru Iisus Hristos, odată ce El însuși a spus: „Fără de Mine nu puteți face nimic” (In. 14, 9). De aceea, toți marii dascăli ai ascezei au învățat că, înainte de orice altă lucrare și preocupare bună, toți, și mai ales cei ce voiesc să intre în stadiul liniștei îndumnezeitoare și să se consacre lui Dumnezeu, trebuie să se roage în Domnul și să ceară de la El mila, fără să se îndoiască; „iar preasfântul și preadulcele Lui nume să-l aibă ca obiect nelipsit de lucru și de meditație și să-l poarte neîncetat și în inimă, și în minte, și pe buze, și în el, și cu el să respire, să trăiască, să doarmă, să vegheze, să se miște, să mănânce”3.
Desigur, nu dintr-odată se poate ajunge la o asemenea pomenire continuă a lui Dumnezeu și în special a numelui lui Iisus. Nici nu e bine să se ajungă prea repede, căci s-ar săvârși atunci prea automat această pomenire. Ci e bine ca această pomenire a lui Iisus să se îndesească treptat, pe măsura obișnuirii sufletului cu concentrarea în gândul la Dumnezeu, cu creșterea lui în credință și în dragoste de Dumnezeu. Dar e bine ca, chiar de la început, să se facă mai des pomenirea lui Dumnezeu, printr-un nume oarecare („Doamne”, „Iisuse”), sau chiar și numai printr-o concentrare a gândului la un astfel de nume, într-un moment de strâmtorare, sau de odihnă, pe drum sau la lucru.
Necesitatea credinței ca primă treaptă a urcușului duhovnicesc rezultă însă și din felul patimilor de a se stârni. Am văzut că momentul decisiv în stârnirea patimilor este alunecarea rațiunii din poziția ei firească, atrasă de apariția unei pofte trezite în conștiință. În acel moment, pofta, sau afectul nevinovat, capătă putere și devine condamnabilă. Păcatul începe de fiecare dată printr-o cădere a rațiunii, printr-o cădere din adevăr, prin lunecarea ei pe un drum rătăcit4 și printr-o uitare a rostului ei5. Deci, aici trebuie adusă prima întărire, la primul post pe care-l cucerește inamicul. Trebuie întărită adică rațiunea, ca să reziste. Această întărire se face prin credință. Credința statornicește rațiunea într-o atitudine intelectuală6, într-o concepție de viață. Desigur, credința nu e, cel puțin la început, o evidență intelectuală care convinge rațiunea printr-o stringență de ordin exclusiv gnoseologic. Ea se însușește în mare parte și prin voință, și ca atare este o virtute. Ea are un dublu aspect: intelectual și voluntar.
Pe de o parte, e o concepție, un punct de vedere, pe de alta, e un act de voință. E o sinteză intelectual-volițională. Dar nici alunecarea rațiunii nu e un act pur intelectual, ci și unul voluntar. Nici rațiunea nu s-a dat de partea poftei pentru că s-a convins prin temeiuri pur intelectuale de adevărul reprezentat de ea, ci a făcut aceasta dintr-o slăbire a voinței, prefăcându-se mai mult că e convinsă pe cale intelectuală decât fiind cu adevărat convinsă. Prin urmare, și în readucerea rațiunii la fermitatea de la început nu e necesar, sau cel puțin nu e îndestulător, un act pur intelectual, care să o convingă simplu de greșeala ei de judecată, ci și de un ajutor moral. Precum rațiunea a căzut pentru că a voit să cadă, așa se fixează acum prin credință, pentru că vrea să se fixeze. Căderea e un act intelectual-voluntar; remedierea ei tot prin asemenea acte trebuie să se facă. Desigur, accentuând voința în actul credinței, nu voim să spunem că credința nu cuprinde și o anumită evidență. Ea nu e o atitudine intelectuală în funcție exclusiv de voință. Un teolog catolic spune: „În lumina credinței, aceleași nume divine pe care le pronunță filosoful primesc dimensiuni nebănuite; ele sunt aprofundate în conținutul lor, semnificația lor devine analogă unei noi puteri”7. Conceptele referitoare la Dumnezeu, pe care le are rațiunea naturală, capătă prin credință o strălucire nouă, necunoscută metafizicii și omului natural, ele seamănă cu niște perle puse în lumina soarelui8. Așadar, credința revarsă o nouă evidență peste anumite adevăruri raționale referitoare la Dumnezeu. Este o evidență care sporește treptat, încât, cu vremea, credința devine o vedere. Dar chiar de la început ea aduce un plus de evidență unor adevăruri ce le avea rațiunea, iar aceasta înseamnă totodată o fixare a rațiunii în anumite certitudini9. Catolicismul consideră că rațiunea are certitudinea unor adevăruri divine chiar înainte de credință. Ortodoxia e mai puțin optimistă în aceasta; ea recunoaște că rațiunea naturală poate desprinde din contemplarea lumii anumite adevăruri despre Dumnezeu, dar socotește că îi lipsește certitudinea absolută în ele. În orice caz, plusul de evidență adus de credință trebuie să însemne și pentru catolici un plus de certitudine, un plus de tărie în hotărârea de a sta pe lângă aceste adevăruri.
De unde vine acest plus? Chiar dacă ar însemna o sporire a evidenței raționale, el nu provine din puterile ei, ci de sus (de la Dumnezeu – n.r.). Ortodoxia aplică aici doctrina sa despre energiile necreate ale lui Dumnezeu. O energie necreată a lui Dumnezeu pătrunde ca o lumină în minte. De aceea am spus că nu depinde credința numai de voință, ci ea este ușurată și prin evidența ei intrinsecă, și prin puterea de sus care aduce această evidență, sau atinge puterile spiritului nostru ca să sesizeze realitatea lui Dumnezeu. Dar trebuind să fie sesizată prin puterile noastre, ele trebuie să facă și un efort, chiar dacă el e înlesnit de înrâurirea dumnezeiască. De aceea e necesară și voința: nu pentru a crea această evidență, ci pentru a o scoate în relief. Prin lenea voluntară a rațiunii, ea s-a întunecat; prin silința voluntară a rațiunii, ajutată să învingă lenea de către harul divin, se luminează iarăși. Pe de o parte, în credință e un element de întărire a voinței și a rațiunii, de stimulare a lor, pe de alta, voința contribuie la reliefarea evidenței din credința propusă de har. Una crește prin alta în mod reciproc. Ascunzându-Se din fața omului, Dumnezeu îl stimulează prin oarecare presiune să-L caute; iar căutat, Se descoperă în parte ca să stimuleze și mai mult pe om. El pune în lucrare voința noastră, dar fără această voință nu ni Se descoperă.
Credința crește cu vremea la o evidență atotluminoasă. Dar crește pe măsură ce împlinim poruncile și dobândim virtuțile. Căci prin acestea arătăm că simțim pe Dumnezeu și ne deschidem și mai mult Lui. Aceasta înseamnă că e prezentă de la început, dar crește prin toate virtuțile ce le dobândim ulterior. De altfel, fiecare virtute, odată dobândită, nu se mai pierde dacă persistăm pe drumul ascendent al vieții creștine duhovnicești, ci rămâne și după ce se nasc din ea virtuțile următoare, crescând și primind modificări calitative superioare, sub înrâurirea noilor virtuți, pentru a se coordona cu acelea.
Credința e prima virtute cu care pornim la drum. E pârâiașul căruia i se adaugă pe urmă pârâiașele altor virtuți, devenind împreună fluviul larg, atotcuprinzător și de neîntors al unei vieți total virtuoase. Astfel în iubire adună ea toate virtuțile10. Între timp credința, fără să se piardă, a câștigat treptat în evidență, devenind în faza iubirii o contemplare a lui Dumnezeu, precum și iubirea este contemplare11.
Dar credința nu putea fi de la început cunoaștere propriu-zisă. De la starea primordială la cea de contemplare a lui Dumnezeu e de parcurs o cale lungă, pentru eliberarea minții de întunecarea adusă prin patimi12. Deocamdată ne împărtășim de o licărire și numai pe măsură ce subțiem stratul de tină al patimilor, licărirea credinței în întunericul în care ne aflăm la început devine lumină orbitoare. Scăparea de ignoranța de la început sporește înfrânarea din frică.
*Preotul profesor Dumitru Stăniloae, Ascetica și mistica Bisericii Ortodoxe, partea I, Purificarea, cap. „Credința, condiție primordială a purificării”, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2002, pp. 130-136. (Sublinierile din text aparțin redacției)
Note:
1 Sf. Maxim Mărturisitorul, Quaest. ad Thalas., q. 55; P.G. 90, 564.
2 Centuria lui Calist și Ignatie, cap. 8, Filoc. gr., ed. II, vol. II, p. 351.
3 Filoc. gr., ed. II, vol. II, p. 352.
4 Diadoh, op. cit., Filoc. rom., I, p. 341; Filoc. gr., ed. III, vol. I, p. 241.
5 Desigur, sunt și cazuri când cineva recurge la anumite acte condamnabile, asigurând pe toți că le face împotriva convingerii, silit, pentru că e în joc viața lui etc. Dar și în aceste cazuri rațiunea a trebuit să-și aducă argumentele ei că e necesar de luat această atitudine, chiar „împotriva convingerii”, că le produce contrar adevărului. În aceste cazuri, rațiunea își joacă cele mai perverse roluri, argumentează „raționalitatea” unor acte potrivnice în mod conștient rațiunii.
6 În Centuria lui Calist și Ignatie se spune: „Credința, când răsare în suflet din lumina harului, întru mărturia cugetării, sprijină inima ca să fie neîndoielnică în siguranța nădejdii” (Filoc. gr. cit., p. 358). Iar Diadoh (op. cit., cap. 21, 16; Filoc. rom. I, pp. 347, 345) zice despre credința neprogresată până la frică și dragoste: „Cel ce crede numai, și nu este întru dragoste, nu are nici credința însăși, pe care socotește că o are. Căci crede cu o minte ușuratică, ce nu lucrează sub pecetea plină de slavă a dragostei”.
7 Ch. Journet, Connaissance et inconnaissance de Dieu, Fribourg, 1943, p. 96.
8 Idem, op. cit., p. 92: „La lumière, on pourrait dire la magie de la foi, en attirant dans le champ de son influence des énoncesconceptuels, telsque «Dieu est», ou «Dieu est rémunérateur», leurconfère une valeur de verité si haute quâil débouche alors dâemblée sur le dernier plan du mystère de lâexistence divine (câest la Trinité) et de Ia Providence divine (câest lâIncarnation redemptrice)” (vezi și pp. 97-98).
9 Sf. Grigorie Palama, Trat. III, Triada poster., Cod. Coisl. gr. 100, ff. 183-183v; Ed. Hristou, op. cit., vol. I, p. 575; Filoc. rom., VII, p. 318 (cap. 42): „Credința eliberează pururea neamul nostru din toate felurile de rătăcire și ne întemeiază în adevăr, și adevărul în noi, și nimenea nu ne va clinti din el, chiar de ne-ar socoti nebuni pe noi, cei ce prin credința cea adevărată ieșim în extazul mai presus de înțelegere și mărturisim acest adevăr cu fapta și cu cuvântul, nelăsându-ne purtați de orice vânt al învățăturii deșarte, ci persistând în cunoștința cea unică și adevărată. Credința, depășind ideile născute din contemplarea făpturilor, ne-a unit pe noi cu rațiunea așezată mai presus de toate. Credința nu e nebunie, ci cunoștință ce întrece tot raționamentul”.
10 Sf. Maxim Mărturisitorul, Qua est. ad. Thalas., 54, sc. 3; P.G. 90, 520: „Prin femei a înțeles virtuțile al căror capăt din urmă este iubirea” (Filoc. rom. III, p. 248).
11 Marcu Ascetul, Despre Botez, Filoc. rom., I, ed. I, p. 295: „Drept aceea, o omule, care ai fost botezat în Hristos, dă numai lucrarea pentru care ai luat puterea și te pregătește să primești arătarea Celui ce locuiește în tine”. Centuria lui Calist și Ignatie, Filoc. gr., ed. II, vol. II, pp. 358-359: „Credința este dublă: una este a tuturor creștinilor, în genere”. Dar nu la aceasta ne gândim, ci la „cea care răsare din lumina harului ascunsă în suflet, având mărturia înțelegerii care sprijină inima ca să fie neîndoielnică în siguranța nădejdii ce scapă pe om de orice părere de sine; aceasta nu se arată în aceea că dăm urechilor ascultare (credința din auz, nota trad.), ci în aceea că vede cu ochii duhovnicești tainele ascunse în suflet și bogăția dumnezeiască ascunsă, acoperită pentru ochii fiilor trupului și descoperită în duh celor ce se ospătează la masa lui Hristos”. Sf. Grigorie Palama, Trat. III, Triada poster., Despre lumina sfântă. Cod. Coisl. gr. 100, f. 181 v. Ed. Hristou, vol. I, p. 574, cap. 41; Filoc. rom., VII, p. 317: „De fapt credința noastră este o vedere mai presus de minte. Dar posedarea celor crezute e o vedere mai presus de acea vedere ce e mai presus de minte”.
12 Centuria cit., cap. 6; Filoc. gr., ed. III, vol. IV, p. 350.
